Închideţi graniţele! Monitorizaţi Internetul!

La umbra suferinței sfîșietoare a celor care și-au pierdut rude, apropiați, prieteni în atacurile teroriste de la Paris, niște domni mulțumiți își freacă mîinile. A ieșit cum au zis ei, la un moment dat. Adică s-a adeverit previziunea că teroriștii or să atace dur, în inima civilizației europene. De parcă asta ar fi ceva nou, de parcă deranjurile mari, din anii trecuți, nici n-ar fi existat. Da, dar nu s-au dovedit suficiente pentru a căpia de cap parlamente întregi, care să voteze reinstaurări de granițe, ascultări de telefoane fără restricții, monitorizări totale ale Internetului. Pentru că ăsta e visul de aur al domnilor care freamătă acum de bucurie că a ieșit cum au zis ei. Să se monitorizeze absolut tot. Chiar și zgomotele de la toaletă, să știm cum stă populația cu echilibrele intestinale.

Imediat după atacuri, doamna Nathalie Goulet, senator al Franței, îi explică Christianei Amanpour, la CNN, cum s-a putut întîmpla așa ceva. Încercînd să facă toată tragedia pe înțelesul interlocutoarei – de parcă jurnalista americană era venită de pe Jupiter și nu știa ce-i aia Europa –, doamna senator aruncă o replică nevinovată, spunînd că asta e, că nu e o mare surpriză să te întîlnești cu astfel de situații, pentru că „…știți… Noi, în Europa, nu avem granițe…“. Amanpour plusează: „Președintele Hollande a declarat adineauri că atacul a fost plănuit în afara Franței“. Doamna senator mai bifează un punct din agenda aspirațională a domniei sale: „Sigur că da… Cu tot online-ul ăsta absolut liber…“.

De parcă motivațiile teroriștilor au vreo legătură cu absența granițelor în Europa sau cu accesul liber la Internet. Astea sînt doar realități, elemente firești ale civilizației de care teroriștii pot profita pentru a comite nenorociri inimaginabile. Dar nu sînt singurele realități de care se pot folosi. Democrația are vulnerabilități nenumărate. Să suspendăm orice idee de democrație! Și-o să trăim într-o siguranță cum nu s-a mai văzut. Numai că motivația teroriștilor vine dintr-o zonă mult mai complicată. Iar dacă o dezbatem prea la vedere, s-ar putea să devină deranjantă pentru urechile opiniei publice. Sigur, oricare ar fi ea, nimic nu justifică actele teroriste, indiferent de chipul și de natura lor. Dar, cînd vine vorba despre situații postcoloniale gestionate foarte prost, despre lupta feroce pentru resurse naturale, despre tensiunea continuă a sferelor de influență, despre necesitatea găsirii unor piețe ale vînzării de armament, despre supape care să canalizeze energia acumulată între marii jucători de la nivelul planetei e mai convenabil să ducem lucrurile spre controlul informației decît spre calitatea acesteia.

Începe să se vorbească din ce în ce mai insistent despre reintroducerea gra­ni­țe­lor în Europa unită, iar cartea lui Régis Debray, Elogiul frontierelor, publicată la Gallimard, în 2010, se trezește la o nouă viață. Da, scriitura și farmecul speculativ al jocului cu ideile fac din această carte una fascinantă. Dar e genul de fascinație care prinde bine și se simte minunat în zona pieței ideilor, în spațiul dezbaterii, în universul comparațiilor, nu în transformarea ei în scriptură sau în cod penal. Pentru că, dacă trecem de partea asta a discuției, trebuie să vorbim și despre autor, despre tinerețea sa revoluționară, braț la braț cu camaradul și prietenul său Che Guevara, predicînd și practicînd reveria revoluționară prin America Latină. Se știe, Franța e un mediu foarte îngăduitor cu propovăduitorii luminii, indiferent de natura acestora, dar indiferent și de natura luminii propovăduite. Însă contextul actual, complet nefericit, face ca stilul excelent al lui Debray să impună, ca imperativ, un conținut extrem de inactual, depășit și destul de periculos. Dacă frontiera, conturul care delimitează un spațiu al unei comunități, ideile de dincolo și de dincoace, separarea sacrului și a profanului pot fi subiectele unor discuții excepționale, mutarea lor în concretețea momentului – în înțelegerea extrem de firesc emoțională a soluțiilor rapide pentru rezolvarea cauzelor măcelului de la Paris – e una complet neinspirată. Atacurile teroriste de la Paris nu s-au întîmplat pentru că oamenii circulă liber.

E îngrozitor de trist, dar – mutînd unghiul privirii și intrînd într-o piele speculativă, ca aceea a lui Debray – devine profund fascinant să vezi cum se încearcă deturnarea tragediei spre scopurile cele mai la îndemînă ale momentului. Spre nevoile imediate ale politicului. Spre formularea unor discursuri pe care oamenii vor să le audă, fără să știe că sînt condiționați să vrea așa.

La locul măcelului de la Paris se găsește un pașaport sirian, trecut prin Grecia, și i se atribuie unuia dintre teroriști. Între timp, se află rapid că mai sînt în circulație vreo patru pașapoarte identice cu acesta. Unul fusese deja confiscat. Nu mai contează. Impresia s-a solidificat deja, ca betonul unei fundații. Deși ți se demonstrează că e o manipulare, s-ar putea să nu conteze. Ți‑ai format o părere. Ești dus de curentul de opinie. Și nici măcar nu mai ai timp să-ntrebi, stins, ca-n celebrul banc: „Unde mă duci, bestie?“.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul e­mi­siu­nii Garantat 100% la TVR 1.