Incendii
România, 2016, Galați. Sfîrșit de săptămînă. E trecut de miezul nopții, doi oameni ai străzii dorm într-un adăpost improvizat. Un necunoscut apare de undeva, toarnă un lichid inflamabil pe cei doi și îi incendiază. O săptămînă mai tîrziu, cîteva instituții de presă relatează despre rugămințile medicilor din Galați către spitalele din București pentru preluarea uneia dintre victime. Nu sînt locuri, li se răspunde. Ulterior, la Europa FM, un purtător de cuvînt al Ministerului Sănătății dă semne că s-ar putea totuși face ceva. Spitalele care ar putea prelua pacientul sînt exact cele despre care gălățenii spun că n-aveau locuri. Nu poți să nu te gîndești că intervenția ministerului are ceva miraculos în ea. Sau poate o fi vreo coincidență, nu vom ști niciodată.
Înapoi la știrea inițială. Informația a fost tratată marginal de către media naționale. O infracțiune oarecare, printre multe altele. Nici pe departe la fel de interesantă ca discuțiile despre lansarea platformei Cioloș, listele de candidați și altele asemenea. La nivel politic, nici măcar o mențiune, deși vorbim despre un act de cruzime inimaginabil, care ascunde în spatele său o cantitate de ură și o lipsă de umanitate imposibil de cuantificat. Incendierea ca fapt divers.
Apar inevitabilele comparații cu incidentul de la Sibiu, în care un urs scăpat prin oraș este ucis de autorități. Iar comparațiile astea nu dau o imagine prea bună pentru societatea românească. Nefericitul acela de urs a fost plîns de toată lumea bună, de la editorialiști și pînă la însuși președintele republicii. N-a existat colț de spațiu public în care să nu se fi deplîns barbaria și lipsa de profesionalism a sibienilor în fața bestiei (bestiuței? ursulețului?) care bîntuia prin curți și pe acoperișuri. În clasamentul indignării clasei de mijloc românești, ursul cîștigă detașat în fața persoanelor fără adăpost.
În cazul de la Galați nu putem pune actul dement al incendiatorului pe seama corupției sau a neglijenței autorităților. O putem face mai tîrziu, poate, dacă făptuitorul nu ajunge în fața judecătorilor. Putem însă să remarcăm că, la un an după tragedia de la Colectiv, încă apar discuții publice peste patul pacienților cu arsuri. Putem observa că, dacă ai nevoie de ajutor pentru un astfel de pacient, cea mai sigură metodă e aceea a levierului opiniei publice. Aici, rolul de sperietoare al presei și al rețelelor sociale funcționează încă. Spre deosebire de proceduri și lecțiile trecutului. Or, asta e înspăimîntător pentru că rezervele de indignare ale publicului sau atenția redacțiilor sînt totuși finite. Iar cînd se epuizează se instalează apatia. Unii i-ar spune cinism.
Îmi permit însă să întreb: ce loc mai ocupă empatia în discursul public românesc? Încă ne mai pasă de oameni cu care nu ne luăm brunch-ul, pe care nu îi întîlnim la Cărturești și care nu fac diferența dintre Pepsi și Fritz-Kola? Sau ne-am separat în triburi (familii urbane, caste, spuneți-le cum vreți) egoiste? Și dacă s-a întîmplat așa, și aici ajung la politică, de ce am avea pretenția ca oamenii din Teleorman să voteze ca aceia din București, iar cei din Cluj la fel ca aceia din Iași? Ce îi unește?
Există cercetători care au încercat să măsoare empatia. Și rezultatele nu-s deloc măgulitoare pentru estul Europei, regiunea căreia îi aparținem și pe care New York Times o acuza acum un an de zile că suferă de un deficit de compasiune. Astfel, potrivit unui studiu condus de profesorul William Chopik de la Michigan State University, într-un clasament al empatiei, alcătuit pe baza unui eșantion internațional de 104.000 de persoane din 63 de țări, România este pe locul 54, imediat după neprietenii noștri ruși. Toate celelalte state din Est sînt în aceeași zonă de jos a topului. Explicațiile țin probabil de șocurile istorice pe care această regiune a fost obligată să le suporte sau și le-a produs fără intervenții externe. Tranzițiile nesfîrșite, schimbările de regim politic și șocurile economice au creat în Est un soi de individualism aparte lipsit de bunătate, un darwinism social extras din teama de schimbare și dorința de recuperare a decalajelor. Solidaritatea în Est e slăbiciune, iar capacitatea de a te pune în locul celui din fața ta e o aptitudine pe cale de dispariție. Umanitatea cere totuși exercițiu.
Iar absența empatiei are, cred eu, efecte la nivel macro. Nu există nici un partid care să facă din decalajele din ce în ce mai șocante ale României o temă principală de campanie. La dreapta spectrului politic există o teamă stupidă de subiecte ca sărăcia (deși lecțiile partidelor similare din Occident ar trebui să ofere totuși un model). La stînga nu avem despre ce să vorbim pentru că România nu are partide de stînga, ci doar reprezentanți ai unui tip specific de autoritarism care încearcă inabil să se ascundă în spatele socialismului european. Iar aici, îmi permit să estimez, responsabilitatea politicienilor este uriașă. Iar ei sînt mici. Preferă să facă surf pe valuri sigure decît să pună o oglindă în fața publicului care le acordă încredere. Ca o paranteză, asta e o explicație marginală a succesului „pe persoană fizică“ al actualului premier (nu al guvernului). Dl Cioloș a avut cîteva momente, rare pentru un demnitar român, în care a arătat că e capabil să înțeleagă suferința din fața sa. Nu insist asupra lor.
Înapoi la Galați. La ora la care scriu acest text, acel om al străzii n-a ajuns încă la București. Nu știu dacă va scăpa, dar cred că merită măcar un gînd bun, dacă nu un pic de indignare în fața dezumanizării căreia i-a căzut victimă. Doar așa preocuparea pentru urși asasinați are sens. Altminteri e, ca să fiu politicos, ridicolă.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.