Încă o victorie a comunismului

20 martie 2013   PE CE LUME TRĂIM

Nu cu mult timp în urmă, conduceam de la Bistriţa la Tîrgu-Mureş, pe şosele anevoioase, şerpuite şi accidentate. Încercînd să-mi feresc automobilul de distrugerile cu care drumul îl ameninţa, dar şi mînat de o anumită grabă, conduceam încordat. Aparatul de radio reda o discuţie cu pretenţii, din studioul postului public. Erau, în jurul microfonului, două dintre vedetele istoriografiei de la noi, moderatorul şi încă cineva, greu identificabil pentru mine. Acordam emisiunii doar crîmpeie de atenţie – totuşi, concentrarea mea era la drum. La un moment dat, fără să reţin exact replica anterioară, unul dintre istorici, cunoscut pentru studiile sale asupra comunismului, parcă anume a pîndit clipa cînd am putut oferi atenţie emisiunii şi a spus cam aşa: „Comunismul a fost un puternic factor de modernizare a României. Ne place sau nu, asta a fost. Sigur, poate nu un factor de modernizare pe placul nostru, dar în secolul al XX-lea, comunismul a fost una dintre variantele de modernizare. Au fost mai multe variante de modernizare: cea liberală, cea a dictaturii militare de mînă forte, iar comunismul a fost şi el o variantă de modernizare, o alternativă de modernizare, şi multe state au mers pe această variantă.“ Sigur, nu redau exact vorbele lui, dar asta era ideea. Teza asta a fost parcă anume aruncată în acea clipă, ca să-mi provoace întregul sistem al credinţelor mele politice. M-am enervat, am închis aparatul de radio, am murmurat ceva răutăcios despre prostiile care se spun uneori la radio şi am decis să fiu doar atent la drum. Am ajuns cu bine la Tîrgu-Mureş, unde am făcut ce aveam de făcut, apoi am pornit spre Bucureşti, unde, cu voia lui Dumnezeu, am ajuns sănătos şi cu automobilul întreg, într-un timp rezonabil. Dar în mintea mea, ideea a rămas. Şi roade, roade, roade... Aşadar, comunismul – factor al modernizării României.

Să ne amintim puţin. Dacă ne e greu să ne amintim ce am trăit, să ne amintim măcar ce ni se spunea atunci că trăim. Ni se vorbea despre o epocă de aur, despre transformări „revoluţionare“, despre sistematizarea satelor (idealul era să se elimine diferenţele dintre sat şi oraş), despre modernizare şi, în final – scop suprem –, despre un altfel de om, unul nou. Modern. Comunismul a jucat, propagandistic, aproape integral pe cartea noutăţii. Noul era marea promisiune a comunismului şi, din timp în timp, marea lui realizare, raportată festiv. Tot ce era vechi trebuia distrus şi era echivalat cu răul. Regimul comunist avea monopolul asupra noului, doar el putea produce noul şi doar de nou era în stare – noul era binele. Echivalarea noului cu progresul şi a progresului cu modernizarea era o operaţiune destul de simplă pentru aparatul de propagandă. În Europa, gîndirea politică fusese de mult stimulată în această direcţie, iar progresul, modernizarea şi noul, generate de „revoluţia“ tehnologică şi ştiinţifică a secolului al XVIII-lea, deveniseră fetişuri fascinante pentru mulţi optimişti de la Condorcet încoace. În aparenţele lui, secolul al XIX-lea nu făcea decît să confirme convingerea că tehnologiile şi ştiinţele nu pot fi oprite în progresul lor, şi modernizarea este un fel de val uriaş stîrnit de ele, imposibil de oprit. În timp, modernizarea s-a transformat dintr-un fenomen implacabil într-unul obligatoriu. Iar PCR şi-a asumat această obligaţie în privinţa României. Aşadar, efortul propagandei comuniste nu era surprinzător pentru nimeni. Repeta cu stridenţa unei trompete idei cu care minţile europenilor, inclusiv ale românilor, erau deja familiarizate. Dar chiar nu ne amintim de ruptura dintre minciuna propagandei şi realitate?

Comunismul, la noi ca şi oriunde a putut prelua puterea, se lăuda cu electrificarea, alfabetizarea, industrializarea şi cooperativizarea, ca măsuri impuse pe scară largă, în numele modernizării. De la bun început, trebuie amintit că vorbim despre o societate închisă în raport cu Europa şi înstrăinată de propria tradiţie, de propria identitate. Modernizarea nu era un fenomen firesc, ci un ansamblu de măsuri impuse după programul PCR. Sigur că, în absolut, e foarte bine să introduci curent electric în casele oamenilor, să-i înveţi carte pe analfabeţi şi să faci ce crezi tu că e mai bine ca să creşti economic. Dar, întrebarea este, care a fost rezultatul concret al acestor acţiuni? A crescut nivelul general de trai al populaţiei, în contextul modernizării care, oricum, avea loc peste tot în Europa? Modernizarea aceasta – powered by PCR – a produs civilizaţie sau barbarie? Chiar nu ne amintim cum trăiam înainte de 1989 şi, mai ales, ce diferenţă uriaşă era între societatea românească şi alte societăţi moderne ale timpului, între România şi oricare altă ţară europeană? Chiar am trecut printr-un proces de modernizare doar pentru că aveam mai multe becuri în România anului 1989 decît în România anului 1948? Las la o parte că, oricum, becurile acestea nu se mai aprindeau decît şase ore pe zi, de la un moment dat încolo, dar putem fi atît de impregnaţi de propaganda comunistă încît, chiar şi acum, la atîţia ani după, trăitorii acelor vremuri să le prezinte cu vorbele propagandei de atunci? Putem vorbi despre modernizare în condiţii de foame, agresiune fizică şi intelectuală, teroare, cenzură, minciună? Nu în ultimul rînd, ce modernizare s-a putut petrece în România, din moment ce nivelul tehnologic al societăţii în ansamblu şi al economiei, în special, era lamentabil? Totuşi, în orice teorie a modernizării, dezvoltarea tehnologiei este socotită una dintre primele resurse ale întregului proces, dacă nu chiar resursa principală. Am uitat ce fel de economie ne-a lăsat Partidul Comunist cînd a fost desfiinţat?

La distanţă de evenimente, istoricii se joacă cu cuvintele. După ce memoria colectivă uită detaliile sinistre, putem accepta orice teorie. Ideea că România a trecut printr-un proces de modernizare, în vremea comunismului, este perfidă, pentru că dă despre modernitate o impresie falsă şi, mai grav, dă despre comunism exact impresia pe care propaganda acelor ani demenţi voia să o dea. Am un defect, recunosc: nu mă pot împăca cu gîndul că, după atîta timp de la moartea instituţiilor ei, propaganda comunistă e încă victorioasă.

Mai multe