În opinia mea

La cursurile de educație media, una dintre distincțiile pe care le operăm este cea dintre fapte și opinii. În principiu, un jurnalist nu trebuie să emită opinii, ci să relateze fapte. Ceea ce i se permite este să transmită opinii ale actorilor implicați în evenimentele pe care le relatează. Enunțul „Afară este vreme bună” este o opinie. În schimb, enunțul „Afară sînt 25 de grade” este un fapt. O distincție mai nuanțată este între opiniile cu bază factuală și cele fără bază factuală. Opiniile nu se cer justificate sau verificate. De exemplu, un enunț de tipul „Probabil cea mai mare problemă a sistemului educațional românesc este absenteismul, dacă luăm în considerare faptul că, în medie, într-un an școlar, un elev acumulează un număr de X absențe nemotivate” este o opinie cu bază factuală. Aceste opinii cu bază factuală pot fi mai credibile, pentru că există posibilitatea verificării veridicității faptelor pe care se sprijină. În exemplul formulat de mine, verificabil este numărul mediu de absențe acumulate de un elev, iar opinia este faptul că absenteismul reprezintă cea mai mare problemă a sistemului.

Desigur, ceea ce am explicat mai sus se referă la transmiterea unei știri. În cazul unei știri, jurnalistul nu trebuie să exprime opinii. Însă există și jurnalismul de opinie, cel care se bazează exact pe construcția unor mesaje în care autorul își exprimă un punct de vedere subiectiv, nefiindu-i solicitată obiectivitatea. Articolele de opinie nu sînt știri, ci simple păreri desfășurate, cu care cineva poate să fie sau să nu fie de acord. Bineînțeles, acestea au, uneori, o bază factuală. Dar rămîn, în esență, construcții subiective.

Cum se poate construi un astfel de articol și care este dimensiunea factualității sale? Ele pot fi puse sub o umbrelă ficțională, fie ca tehnică de construcție, fie ca imaginar. Pot conține mesaje care să creeze impresia de veridicitate care să credibilizeze mesajul și să-l facă mai persuasiv. Pornesc, de obicei, de la fapte, dar fără să aibă în vedere o singură sursă de inspirație pe care să o descrie identic realității, ca-ntr-o oglindă realistă. Mai degrabă pescuiesc din mai multe părți cîte ceva, apoi construiesc din fragmentele avute la îndemînă un context coerent și care să le susțină mesajul de opinie. 

Mai mult, pentru ca opinia să aibă o capacitate de persuasiune ridicată, apelează adesea la opoziții, la antiteze, șarjînd, îngroșînd, poate pînă la ridiculizare, modelul negativ. Firește, acesta nu este totdeauna regăsibil în realitate, nu este oglinda unei anume persoane reale și nici măcar a unui anume context identic din realitate. Este un simplu exercițiu narativ. Unul, însă, cu scop educațional.

Iată un joc de exemplificare. În județul meu, dar și în alte județe, multe unități școlare se află în săptămîna numită „Școala altfel” sau în cea denumită „Săptămîna verde”. O prietenă, profesoară într-un liceu din alt județ, îmi mărturisește că m-am aflat la un singur pas de a fi protagonistul invitat al unor activități în unitatea sa școlară. Voia să inițieze o serie de întîlniri cu scriitori și alți reprezentanți ai unor categorii socio-profesionale. Totul era aproape definitivat, cu entuziasmul acceptării de către directorul unității școlare. Dar în ultima clipă s-a răzgîndit. De ce? Pentru că, uitîndu-se puțin peste programul celorlalți profesori și amintindu-și cum s-a desfășurat în alți ani școlari această săptămînă în școala sa, a conchis că nu este ea proasta tîrgului, care să se zbată să facă chestii interesante, dar consumatoare de energie și de timp, în vreme ce toți ceilalți colegi să tragă chiului, să aibă doar propuneri formale de activități, care mai mult să-i motiveze pe elevi să stea acasă, iar ei să sprijine între timp soba din sala de clasă. Cuvintele folosite de ea sînt, de fapt, simptomatice pentru întregul sistem: leneși, indolenți, incapabili, profitori de ocazie sau permanenți. „Săptămîna verde” sau „Școala altfel” este, pentru mulți profesori, doar o săptămînă de vacanță, sugerîndu-le chiar ei elevilor că pot sta mai bine acasă decît să participe la activitățile propuse. Iar implicarea lor creativă în propunerea de activități este aproape de zero, reciclînd la nesfîrșit aceleași tematici, vizionarea unui film sau o ieșire în parc. 

Ei bine, cred că se simte cum am pus o tușă groasă. Și, chiar dacă am avut o discuție cu cineva pe acest subiect, termenii acesteia nu au fost așa cum i-am formulat eu mai sus. Am îngroșat trăsăturile negative, pentru a evidenția o amenințare sistemică. În fapt, cum bine știu chiar eu, majoritatea profesorilor chiar se străduiesc să propună activități cît mai diverse și mai interesante, care să ducă la o ieșire din tipare, la manifestarea energiei și la stimularea curiozității, a simțului civic, social. Dar mai există, totuși, și excepții.

Mi s-a întîmplat uneori ca cineva sau altcineva să aibă impresia că l-am sau am luat-o de model. Vai, îmi spune X prieten sau cunoștință din școala Y din județul Z, parcă ai scris despre situația din școala mea. Ei bine, nu, poate nici nu aveam habar că în școala respectivă a existat o situație similară. Dar din mai multe contexte, coroborate, poate am ajuns la construcția unui model contextual sau a unui portret care oarecum seamănă cu mai multe situații reale. 

Uneori este nevoie de o șarjare demonstrativă, care să pună în evidență vreun aspect generic, sistemic, nu punctual. Pornești, poate, de la un detaliu auzit și construiești un context demonstrativ. Un studiu de caz, care este o sumă de mici date adunate de ici și de colo. 

Asta face, în fond, literatura, cu care jurnalismul de opinie are legături de rudenie, și prin asta își asumă și revendică un rol educațional: construiește lumi, care nu prea oglindesc cazuri concrete din realitate, în care să se suprapună numele unei persoane peste numele unui personaj. Și, prin asta, are și o dimensiune preventivă, dar și corectivă. În opinia mea.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.