În Myanmar e ordine
Dacă ar fi vrut, responsabilii politici din Myanmar, junta de la putere, ar fi putut să facă unele lucruri strict necesare supravieţuirii miilor de oameni loviţi de tsunami: conform estimărilor Naţiunilor Unite, 2,4 milioane de oameni au fost grav afectaţi de ciclon, 1,4 milioane dintre ei au nevoie urgentă de hrană, apă de băut, adăpost şi îngrijire medicală (The New York Times, 3 iunie). 134.000 de oameni sînt daţi dispăruţi. Atît de eficiente cînd a fost vorba de represiunea revoltei călugărilor în septembrie, autorităţile administrative sînt cuprinse de o stranie abulie în rezolvarea acestui dezastru. De fapt, nu e nimic mistic la mijloc: atunci, trebuia apărată puterea, acum e vorba despre viaţa şi moartea oamenilor fără putere. După zece zile de penibile amînări, junta a permis ca primele zece elicoptere să ducă alimente din Yangoon în delta unde se află oamenii afectaţi. Accesul este îngreunat de decizia de a nu permite americanilor care vin cu ajutoare să participe la împărţirea lor. Pe de altă parte, Human Rights Watch afirmă că mii de oameni au fost scoşi cu forţa din şcolile, mănăstirile şi clădirile publice unde se adăpostiseră şi trimişi în regiunile de unde provin, să-şi refacă singuri casele dărîmate, deşi satele sînt încă inundate, şcolile sînt distruse; răspîndirea sinistraţilor creează imposibilitatea de a li se da asistenţă medicală adecvată, ceea ce poate duce la un nou val de îmbolnăviri. Neputincioasă, comunitatea internaţională asistă la acest efort de "normalizare", fără a putea întreprinde nimic legal pentru salvarea vieţilor omeneşti. La Adunarea Generală ONU din 2005, peste 150 de state au adoptat o rezoluţie care pomenea "responsabilitatea de a proteja", noţiune evocată de ministrul de Externe francez Bernard Kouchner, dispus personal să treacă prin orice mijloace graniţa, pentru a-i ajuta pe sinistraţi. Dar anunţul lui nu a declanşat adeziuni, pentru că transpunerea în realitate a unei asemenea noţiuni ar însemna încălcarea unuia dintre cele mai vechi tratate (cel de la Westfalia - 1648) pe care se bazează dreptul internaţional: acolo este consfinţit dreptul fiecărui stat de a acţiona liber în interiorul frontierelor sale suverane. Rezoluţia ONU se referă la "ameninţarea păcii, încălcarea păcii sau acte de agresiune", afirmînd totodată că "nimic nu poate autoriza o intervenţie în problemele esenţiale privind jurisdicţia naţională a statelor". De la sfîrşitul războiului rece, spectacolul suferinţelor umane îi lasă indiferenţi pe conducătorii suverani ai ţării şi nu o dată a fost evocat dreptul la intervenţie umanitară. Trebuie amintit că pe vremea cînd conducea un ONG devenit celebru, Médecins sans fronti