În epicentrul euro-schizofreniei

Ghidurile şi pliantele turistice din Bruxelles îi îndeamnă pe vizitatorii capitalei europene să nu rateze o vizită la Waterloo, suburbia şic din sudul oraşului, cu celebrul cîmp de bătălie. În mod cu totul nedrept faţă de adevărul istoric, personajul principal în discursul publicitar nu este Ducele de Wellington, învingătorul din iunie 1815. Ci învinsul, Napoleon. Puterea brandului îşi spune cuvîntul.  

Belgia este, şi ea, într-un fel, o urmare a bătăliei de la Waterloo, un stat născut din aranjamentele Congresului de la Viena şi apoi, în 1830, dintr-o revoluţie prin care s-a desprins de monarhia olandeză. Neutralitatea Belgiei, „stat-tampon“ între Franţa şi Germania, ar fi trebuit să fie baza stabilităţii europene. Dar lucrurile nu au stat chiar aşa. În timpul celor două mari războaie ale secolului al XX-lea, Germania i-a încălcat neutralitatea, fără prea multe discuţii. 

Dacă tot nu şi-a îndeplinit rolul strategic, Belgia s-a dovedit măcar un exemplu de succes economic. Deţine locul 18 în lume ca PIB pe locuitor, înaintea Germaniei, Marii Britanii, Franţei sau Japoniei. Este al şaptelea comerciant mondial şi ocupă locul 17 în Indexul Dezvoltării Umane, înaintea unor ţări precum Marea Britanie, Noua Zeelandă sau Germania. 

După cum toată lumea ştie, Belgia se află astăzi în pragul scindării. La sfîrşitul săptămînii trecute, liderul socialist valon Elio di Rupo, căruia i se încredinţase „misiunea ultimei şanse“ pentru formarea unui guvern, la peste un an de la ultimele alegeri, şi-a depus demisia în faţa regelui Albert al II-lea. Suveranul a răspuns lapidar. Le-a cerut liderilor politici ca, „dată fiind gravitatea situaţiei“, să-şi îngăduie cîteva zile de reflecţie înainte de a lua decizii cu impact major pentru viitorul ţării. Comentatorii politici locali văd aici dovada unui moment cu adevărat critic. Expresia „gravitatea situaţiei“ a apărut pentru prima dată în discursul monarhului. Dovadă că, pe alte meridiane şi în alte împrejurări, liderii politici îşi măsoară vorbele cu foarte mare atenţie. Belgia pare să moară aşa cum şi trăieşte: discret şi cu un talent extraordinar de a complica lucrurile.  

Astăzi, Germania şi Franţa nu mai sînt marii beligeranţi ai Europei, ci, dimpotrivă, pilonii Uniunii, proiectul care a păstrat pacea timp de mai bine de o jumătate de secol. Să se fi încheiat, atunci, rolul istoric al Belgiei? Poate că nu. 

 Micul stat ilustrează, la scară redusă, convulsiile întregii Uniuni Europene, ale cărei instituţii le găzduieşte pe teritoriul său. Din punct de vedere practic, poate că partiţia nu ar pune mari probleme  – guvernele regionale funcţioneză la un nivel măcar satisfăcător. Ceea ce nu face decît să sufle în pînzele partizanilor flamanzi ai ruperii ţării.  Simbolistica, însă, este grea. Problemele Belgiei, accentuate de naţionalismul flamand, susţinut de majoritatea locuitorilor regiunii, nu fac decît să se încadreze în curentul centrifug ce afectează o bună parte dintre statele membre. Olanda, sub presiunea partidului naţionaliştilor de dreapta, adoptă o legislaţie dură împotriva emigranţilor, prin care românii şi bulgarii sînt trataţi ca şi cum nu ar fi membri ai Uniunii. Danemarca reintroduce controalele la frontiere, cu de la sine putere, deşi rămîne membru al Spaţiului Schengen. Franţa şi Germania au făcut acelaşi lucru la graniţa comună, punînd Comisia Europeană în faţa faptului împlinit. Comandouri amintind de anii întunecaţi ai celui de-Al Doilea Război Mondial fac demonstraţii de forţă în sate de romi din Ungaria. În timp ce noua Constituţie vine cu un puternic „parfum“ de secol XIX, iar lideri de la Budapesta vorbesc tot mai apăsat despre dreptul de a ţine cont doar de voinţa „poporului ungar“, chiar împotriva convenţiilor europene. În plină criză E-coli, Germania se grăbeşte să dea, pe nedrept, un picior Spaniei, aflată şi aşa într-o situaţie delicată. Nu a contat că, pînă la urmă, focarul crizei a fost depistat chiar în inima Germaniei, şi nu în castraveţii veniţi din Spania. Gîndul negru al cetăţeanului german că derapajele din Grecia, Irlanda, Spania, Portugalia şi, la orizont, Italia îl vor face să plătească pentru stabilitatea Uniunii este speculat rapid de lideri politici cu ochii mai mult la sondaje.  

Ciudat, dar, de multe ori, aceiaşi lideri care dau mesaje de unitate în Consiliul European de la Bruxelles se comportă cu totul altfel odată ajunşi la ei acasă. O Europă unită în faţa crizei la Bruxelles, cu guvernanţă economică, semestru european, fond de intervenţie financiară. Şi o Europă a noilor bariere, în diverse capitale. Venind înapoi în „capitala“ europeană, Comisia, „gardianul Tratatelor“, reacţionează tîrziu sau nu reacţionează deloc, în pofida semnalelor de îngrijorare trase de Parlamentul European. Unde va duce pînă la urmă această euro-schizofrenie? Convieţuirea dreptei „tradiţionale“ – creştin-democrată, populară, conservatoare – cu noii veniţi dinspre dreapta naţionalistă asigură „stabilitate“ în capitale, cu preţul reinventării barierelor. Şi anesteziază Comisia Europeană de la Bruxelles.  

Pe de o parte, unele lucruri seamănă prea mult cu ceea ce se întîmpla în pragul celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru a nu ne îngrijora. Pe de altă parte, puţini sînt gata să mai mizeze astăzi pe dorinţa de război a noilor generaţii, născute şi crescute pe timp de pace, sub protecţia caldă a „statului bunăstării“.  

Pînă  una-alta, ţara-gazdă a principalelor instituţii europene îşi continuă liniştită drumul spre propria desfiinţare, încărcînd cu un nou simbol o realitate europeană deloc dătătoare de speranţă.  

P.S. În  articolul din numărul trecut, am comparat rezultatele de la Bacalaureatul român cu cele ale examenului naţional belgian, care se susţine la terminarea unui ciclu universitar de trei ani – şi care poartă tot numele de Bacalaureat. Erau singurele cifre comparabile, pentru că se refereau la un examen naţional. Dacă prin aceasta am produs confuzie, dat fiind faptul că în Belgia nu se dă examen la finele ciclului secundar, rog să fiu iertat.

Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.