În Cuba au chemat minerii

Majoritatea europenilor erau ocupați cu finala campionatului de fotbal cînd pe Twitter au început să apară primele imagini de la Havana. Nu e prima oară cînd în Cuba apar dovezi de nemulțumire la adresa guvernului comunist, însă, de data asta, numărul celor ieșiți în stradă e de ordinul miilor. Mai important este faptul că demonstrațiile au loc inclusiv în orașe mai mici și par să fi cuprins întreaga țară.

Deși au fost observatori care s-au grăbit să salute lupta cubanezilor pentru libertate și democrație, e mult mai probabil ca demonstrațiile să aibă drept cauză principală dificultățile economice. Lovită de coronavirus și de sancțiunile americane, Cuba nu mai poate asigura nici măcar acel minimum de servicii publice cu care își obișnuise cetățenii. Întreruperea curentului electric, penuria de medicamente și alimente sînt realități cu care cubanezii se confruntă zilnic.

Turismul e aproape absent, iar exportul de zahăr – a doua sursă majoră de venit pentru bugetul cubanez – suferă după un an cu o recoltă de trestie de zahăr redusă. Azcuba, compania de stat care deține monopolul asupra zahărului cubanez, a explicat că problemele vin de la lipsa de combustibil și de la defecțiunile utilajelor folosite în agricultură. Altfel spus, economia comunistă își cam sapă singură groapa.

O particularitate a demonstrațiilor din ultimele zile care ar trebui, poate, să dea de gîndit diverșilor epidemiologi de ocazie de prin spațiul public românesc este că oamenii ieșiți pe străzile orașelor cubaneze au cerut vaccinuri. Deși sistemul public de sănătate al Cubei are performanțe respectabile, pandemia i-a arătat clar limitele. Iar accesul restrîns, cel puțin pînă acum, la serul salvator invalidează parțial zeci de ani de declarații triumfaliste ale regimului legate de superioritatea medicinei locale în fața celei occidentale.

Cuba a decis să nu importe nici un fel de vaccin, preferînd producția proprie. Însă primul dintre cele cinci vaccinuri aflate în pregătire a devenit disponibil doar în ultimele săptămîni. Pentru o țară mică, această capacitate de a fabrica serul respectiv e o realizare importantă, deja mai multe state latino-americane au anunțat că ar dori să îl achiziționeze, însă întîrzierea cu care el a fost lansat a dus, parțial, la criza actuală.

Noul președinte al Cubei, Miguel Diaz-Canel, a răspuns manifestațiilor acuzînd Statele Unite că duc o politică de asfixiere economică a insulei în timp ce fac apeluri către guvernul de la Havana pentru a asculta vocea poporului. Altfel spus, ipocrizie. Pagubele produse de embargoul impus Cubei de Washington ajung, potrivit unor evaluări, la 20 de miliarde de dolari, o cifră astronomică pentru un stat totuși mic. Orgoliul cubanez și obosita metaforă cu David vs Goliat nu compensează în nici un fel aceste daune. 

Există la Havana o frustrare majoră legată de atitudinea noii administrații americane. Ca vicepreședinte al lui Barack Obama, Joe  Biden a avut un rol important în decizia din 2014 privind normalizarea relațiilor cu Cuba. Ajuns între timp președinte, Biden nu pare să fie foarte entuziast în direcția repetării acestui gest după ce Donald Trump decisese revenirea la o politică de sancțiuni dure, motivînd că orice gest de bunăvoință nu face decît să întărească și să prelungească durata de viață a regimului comunist.

Dincolo de participarea la un schimb de replici peste graniță, președintele Diaz-Canel a decis să răspundă ma­ni­fes­ta­ții­lor folosind manualul dictatorului în su­ferință: arestări, violență, limitarea ac­cesului la mijloacele de comunicare. Mili­țienii cubanezi au arestat de-a valma disidenți cunoscuți, artiști sau cetățeni suspecți, iar cînd n-au mai fost în stare să mențină ordinea au primit ajutor de la armată.

Mai mult decît atît, președintele i-a chemat pe cubanezi în stradă pentru a apăra cuceririle revoluției. Altfel spus, urmînd indicațiile de manual, în loc să răspundă plîngerilor justificate ale oamenilor, șeful statului preferă să creeze condițiile unui conflict social în care o categorie socială e instigată să participe la reducerea la tăcere, cu orice mijloace, a alteia. Scenariul mineriadelor românești, dar în alt secol.

E puțin probabil ca manifestațiile din ultimele zile să ducă la o schim­bare de regim în Cuba. Pî­nă la urmă, înverșunarea comuniștilor cu­ba­nezi i-a făcut să depășească anii ’90 cînd, rămași fără sprijin sovietic și obli­gați să se descurce singuri, au asistat ne­pu­tincioși la o prăbușire economică fără precedent. E de așteptat ca și fără un președinte numit Castro să reziste și de data asta. Însă nu ar trebui să ne scape ironia că, în fața dificultăților generate de pandemie, unii cer libertate, vaccinuri și responsabilitate, în timp ce, în țări mai libere, sînt unii care visează autoritarism și îl văd pe Satana în vaccinuri.

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ