În chestiunea Nobelului

16 iunie 2007   PE CE LUME TRĂIM

O spun de la început, ca pe o precauţie: sînt un simplu cititor. Bine, admit, nu chiar atît de simplu. Sînt un cititor snob. Îi citesc şi recitesc mai ales pe cei mari. Cum cei mari sînt, slavă Domnului, atît de mulţi (e o înghesuială de autori de prim rang pe rafturile timpului meu, încît mă simt ca într-un labirint borgesian), am de unde alege. Sînt, vreau să spun, sensibil la premianţi. Laureaţii îmi creează emoţii şi curiozitate intelectuală maximă. Cine ia Nobelul trebuie citit, dacă nu l-am citit înainte. Am avut, astfel, surprize plăcute. M-am întîlnit cu Naipaul după 2001, cu Coetzee după 2003 şi cu Pamuk abia de un an, iar acum cei trei autori, care există în biblioteca mea datorită Nobelului, sînt printre primii mei favoriţi. Am şi eu stuporile mele în legătură cu acest premiu. De pildă, cum de Philip Roth şi John Updike sînt nepremiaţi? De pe această poziţie, simt că am ceva de spus în dezbaterea recent reinventată despre Nobelul literar românesc. De cînd mă ştiu, aud povestea asta cu Nobelul pentru România. Înainte de 1989, totul era o legendă. Se vorbea şoptit, dar se auzea bine. Zice-se că Blaga, Sorescu şi Nichita Stănescu au fost aproape, în anumite momente ale biografiilor lor. Ştiu, din sursă sigură, că Mircea Eliade, de la Chicago, îşi dorea mult acest premiu pentru prozele lui. Dar, fatalitate, nu ne-a ieşit niciodată! Cotidianul a readus în atenţia publicului discuţia despre Premiul Nobel pentru literatură acordat unui român. E foarte bine. La urma urmei, obsesiile se vindecă vorbind abundent despre ele, o poate confirma orice psihoterapeut. Cotidianul a făcut însă un pas în plus. A încercat să curme lamentaţiile, să suprime zvonurile şi să înăbuşe pornirile conspiraţioniste, abordînd chestiunea în termeni tehnici. Cotidianul a prezentat procedura de nominalizare şi, apoi, de alegere a laureatului. De asemenea, a început un fel de sondaj printre cititorii ziarului, dar şi printre vizitatorii recentului tîrg de carte, pentru identificarea scriitorului român cu cel mai bun potenţial de a cîştiga. Abia aici am eu o problemă. Cînd se tot vorbeşte despre Nobel prin ungherele literaturii noastre, simt cum palpită, ca o carne vie, un orgoliu mic şi rănit de intelighenţie provincială. E o mare nedreptate că noi nu avem un Nobel pentru literatură! - spunem mereu. O spunem, cel mai adesea, cu năduf, implicînd faptul că nu ştim să ne promovăm (lamentaţia cea mai audibilă a ultimelor decenii), că ne mîncăm între noi (asta e o lamentaţie mai veche, e drept), sau că cei de acolo nu ne bagă în seamă, de mici şi neînsemnaţi ce sîntem (tot o lamentaţie veche de cînd lumea românească). Am o listă întreagă de obiecţii, dar mă limitez la una singură. Prima este că greşim "adrisantul". Nobelul se acordă unui autor, şi nu unei literaturi întregi şi cu atît mai puţin unei ţări. Premiul Academiei suedeze este un moment imens pentru o biografie, dar nu pentru un destin naţional. E de ajuns să lecturezi fraza elaborată cu care Academia de la Stockholm argumentează, în fiecare an, alegerea laureatului, pentru a pricepe că e vorba despre autor, şi nu despre ţărişoară, despre vocea sa singulară în peisajul infinit al literaturii mondiale pe care fericitul o reprezintă, şi nu despre recunoaşterea unei întregi literaturi naţionale, a unui curent ori a unui stil. Aşadar, nu noi merităm un Nobel, ci un autor anume, un Ionescu, un Popescu, un Georgescu. De ce am prelua noi toţi, ca naţiune, misiunea de a obţine un Nobel mi-e greu să pricep. Cu atît mai mult cu cît aici e vorba despre literatură, despre creaţie, despre talent - adică dimensiuni ale supremei subiectivităţi. Nicăieri individul nu se contopeşte cu sinele său mai profund ca în actul scrierii literaturii. Atunci, ce e toată această tevatură naţională? Înţeleg bine dacă un autor îşi propune să ia Nobelul sau dacă un editor face tot ce poate ca un autor al său să ajungă la această onoare. Dar noi, ca ţară, noi, ca popor să ne suflecăm mînecile şi să lucrăm la asta, nu mai înţeleg. Să nu mi se spună, iarăşi, că noi trebuie să promovăm un autor. Nu noi, ci el însuşi şi editorul său, împreună cu vreo două sau trei instituţii plătite din banii noştri să facă asta. Sigur că aş fi foarte fericit să apuc ziua unui Nobel literar românesc. Am şi un favorit personal care este, din cîte înţeleg, favoritul celor mai mulţi dintre cititorii români. Nu fac nici un secret, e vorba despre Mircea Cărtărescu, un autor oricînd premiabil cu Nobel. Dar nu despre asta e vorba aici. Nu e în discuţie dacă avem sau nu autori demni de o asemenea recunoaştere. E vorba despre felul în care noi, ceilalţi, animaţi de bune intenţii, asumăm Nobelul literar ca pe un fel de obiectiv naţional. Se simte în aer un fel de Daciadă, la urma căreia îl vom alege noi pe cel mai bun dintre cei buni şi ne vom duce cu el mai departe, făcînd eforturi să-l impunem. Este un drum greşit. Deşi procedura premiului e clară pentru toată lumea, datorită Cotidianului, mecanismul de decizie din interior este subtil, sofisticat şi, din cîte înţeleg, încă nebulos pentru mulţi. În final, aş adăuga ceva. Chiar dacă l-ar primi un autor român, ce am face noi cu acest premiu? Am uitat, cred, că în "palmaresul" românesc există un Nobel. Unul pentru medicină, luat în 1974 de George Emil Palade împreună cu Albert Claude şi Christian de Duve pentru descrierea şi explicarea funcţionării interne a celulei. Şi?

Mai multe