Improbabila Armada
Domnul Juncker a aruncat bomba: „Uniunea Europeană are nevoie de armată proprie!“ Pentru românul euro-entuziast, declaraţia poate părea banală. În fond, care să fie baiul? Euro-entuziaştii sînt convinşi că, mai devreme sau mai tîrziu, UE va deveni un soi de SUE (Statele Unite ale Europei), un fel de super-stat federal, cu impozite proprii, emitent de paşaport şi cetăţenie. Deja are monedă comună în mare parte a teritoriului. Logic ar fi să deţină şi o armată, nu? Ei bine, nu!
Am o veste proastă pentru euro-federalişti: UE este departe, foarte departe de atare situaţie. UE este şi va rămîne pentru multă, multă vreme o asociere de state independente care au decis să renunţe la o parte a suveranităţii naţionale pe care să o pună „la comun“, în administrarea unei Comisii, ţinută ferm sub control de reprezentanţii suveranităţilor naţionale (şefii de stat şi de guvern: Consiliul). Peste unele elemente ale suveranităţii naţionale nu se poate trece. Unul dintre ele este armata naţională a fiecărui stat membru, la pachet cu politicile proprii de apărare.
În interviul său pentru o gazetă germană (amănunt important), domnul Juncker enumeră argumentele în favoarea propunerii sale. În primul rînd, ar arăta Rusiei că Europa este decisă să lupte pentru a-şi apăra propriile valori. Apoi, ar da greutate politicii externe a Uniunii Europene. Pînă aici, nimic de zis, ar avea dreptate. Degeaba a decis Consiliul să construiască faimosul Serviciu de Acţiune Externă (cu ambasadori şi reprezentanţe diplomatice) fără o armată care să… convingă interlocutorii mai dificili. Doar cu vorbe, nu prea poţi avea mare succes în durele negocieri globale. Niscaiva flotile de avioane performante, un portavion sau două ajută întotdeauna la găsirea unei soluţii în caz de criză. În plus, domnul Juncker insistă şi repetă cu fermitate că o atare armată nu va face în nici un fel concurenţă NATO. Nu a convins pe toată lumea.
Guvernul Marii Britanii a replicat sec: „Poziţia noastră este clară: apărarea este o responsabilitate naţională, nu europeană, şi nu există nici cea mai mică intenţie de a ne schimba opinia în ceea ce priveşte ideea unei armate europene“. O asemenea părere tranşantă nu miră prea tare atunci cînd vine de la Londra şi se referă la un transfer suplimentar de suveranitate către Bruxelles. Numai că englezii nu sînt singurii care se opun cu vehemenţă. Într-o (aparent) stranie solidaritate, de peste Canalul Mînecii, Guvernul francez îşi exprimă de asemenea dezacordul. Motivul invocat de ei este mai puţin eurosceptic, fiind învăluit într-o aură de tandreţe euro-atlantică: ar fi subminat rolul NATO. Nu-i de ici, de colo să auzi atare argument dinspre Hexagon, după multe decenii de bombăneală la adresa hegemoniei americane, simultan cu afişarea unui integrism filo-european desăvîrşit. De la Berlin, însă, reacţia a fost entuziastă. Ministrul german al Apărării, doamna Ursula von der Leyen, aprecia că „viitorul nostru european va cere la un moment dat crearea unei armate comune“.
Eu înţeleg aşa: domnul Juncker a aruncat ideea pe piaţă, ştiind foarte bine ce reacţii va crea. Se aştepta la refuzuri ferme, mai ales din partea francezilor şi englezilor. Ambele ţări privesc chiorîş rolul de lider economic şi politic pe care îl joacă Germania în cadrul Uniunii. Li s-ar alătura şi polonezii, numai că ruşii le stau mai tare-n coastă decît nemţii. Pe scurt, nici englezii, nici francezii nu doresc ca motorului economic german să i se adauge o caroserie şi un tun. Ar semăna cu un Panzer, vehicul care nu le-a dispărut încă din amintiri. Deja, voinţa cancelarului Merkel se impune în cam fiecare decizie a Uniunii. Să îi mai pui şi o armată la dispoziţie ar fi o pastilă imposibil de înghiţit, atît la Londra, cît şi la Paris. Au cîştigat două războaie mondiale pentru a pierde acum pacea?
Nu cred că România ar avea o poziţie de exprimat, deşi nu-mi dau seama cum ar putea noua structură militară să nu sape prestigiul, influenţa şi (mai ales) bugetul NATO. Pînă una-alta, NATO există şi încearcă să îşi facă treaba, apărînd inclusiv ţara noastră, în timp ce Uniunea Europei Occidentale (precedenta încercare militară paneuropeană) a dispărut în ceaţa instituţională.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană, la TVR.