Imprevizibilități previzibile
Evenimente precum pandemia COVID-19, crahul imobiliar american din 2007-2009 și atacul terorist din 11 septembrie 2001 sînt numite adesea „lebede negre”. Termenul sugerează faptul că e vorba de evenimente pe care nimeni nu le-ar fi putut prevedea. De fapt, fiecare dintre aceste episoade a avut necunoscute știute în mai mare măsură decît „necunoscute neștiute” – cum le-a numit Donald Rumsfeld, ministrul SUA al Apărării.
Pînă la urmă, în toate aceste situații, analiștii bine informați erau conștienți nu numai de faptul că asemenea lucruri se pot întîmpla, ci și de faptul că era probabil ca ele să se întîmple, la un moment dat. Chiar dacă natura exactă și momentul survenirii acestor evenimente nu erau predictibile cu mare precizie, gravitatea consecințelor lor era. Politicienii ar fi putut evita sau limita dezastrul, dacă ar fi ținut cont de riscuri și ar fi luat mai multe măsuri preventive, din timp.
În cazul COVID-19, epidemiologi și alți experți în sănătate au avertizat decenii de-a rîndul de pericolele unei pandemii virale – cel mai recent, chiar anul trecut. Ceea ce însă nu l-a oprit pe președintele SUA Donald Trump să pretindă că această criză a fost „imprevizibilă”, că este o situație despre care „nimeni nu și-a imaginat vreodată că ar putea deveni o problemă”. Tot astfel, după atacurile din 11 septembrie 2001, președintele George W. Bush a declarat în mod eronat că „în guvernul nostru, cel puțin, dacă nu și în cel precedent, nu a existat nici o persoană care să-și fi putut imagina avioane prăbușindu-se în clădiri la o scară atît de dramatică”.
În lumina unor astfel de declarații, te simți tentat să atribui asemenea dezastre exclusiv incompetenței executivului. Dar a considera că eroarea umană e explicația ultimă a unor astfel de evenimente e prea facil, în condițiile în care publicul larg și piețele financiare au fost și ele, adesea, luate prin surprindere. Bursele au înregistrat maximuri istorice cu puțin înainte de criza financiară din 2008 și, din nou, înaintea crizei actuale, declanșată la sfîrșitul lui februarie. În ambele cazuri, au existat o mulțime de riscuri reziduale previzibile, care ar fi trebuit să pledeze împotriva unei exuberanțe iraționale.
În ambele situații, nu numai că investitorii au dat crezare unor prognoze de bază excesiv de optimiste, dar ei nu au întrevăzut, pur și simplu, nici un fel de risc. VIX – indicatorul volatilității percepute a piețelor financiare (cunoscut și ca „indicele fricii”) – a înregistrat minusuri record înaintea crizei din 2007-2009 și, la fel, în 2020.
Există mai mulți factori care ne ajută să înțelegem de ce evenimentele extreme ne iau adesea prin surprindere. În primul rînd, chiar și experții pot rata vederea de ansamblu, dacă nu-și aruncă năvodul suficient de departe atunci cînd adună și analizează datele. Ei iau adesea în considerare numai seturi recente de date, spunîndu-și că, într-o lume care se schimbă cu repeziciune, evenimentele de acum 100 de ani sînt irelevante. Americanii poartă adesea niște ochelari de cal suplimentari: se concentrează excesiv asupra SUA. Faptul că nu acordă suficientă atenție restului lumii este unul dintre pericolele excepționalismului american.
În 2006, bunăoară, virtuozii finanțelor care stabileau prețul titlurilor ipotecare s-au bazat în primul rînd pe istoria recentă a prețurilor imobiliare americane, pornind de la ipoteza că prețurile imobilelor nu scad niciodată în termeni nominali. Această ipoteză a reflectat pur și simplu faptul că acești analiști nu asistaseră niciodată ei înșiși la o scădere simultană a prețurilor imobilelor în termeni nominali. O astfel de scădere a avut însă loc în SUA anilor 1930 și, mai recent, în Japonia anilor 1990. Dar aceste episoade nu se regăseau în experiența trăită a analiștilor financiari din SUA.
Dacă acești analiști ar fi consultat un set de date mai vast, estimările lor statistice ar fi inclus posibilitatea ca, la un moment dat, prețurile caselor și, odată cu ele, valoarea titlurilor ipotecare să scadă. Analiștii financiari care își limitează seturile de date la propria țară și perioadă de timp sînt asemenea filozofilor britanici care au dedus prin inducție, pornind de la propria observație, că toate lebedele sînt albe. Ei nu călătoriseră niciodată în Australia, unde lebedele negre fuseseră deja descoperite cu un secol în urmă, și nici nu s-au consultat cu un ornitolog.
Mai mult, chiar și atunci cînd experții au dreptate, liderii politici înclină adesea să nu le dea ascultare. Problema aici e că sistemele politice tind să nu reacționeze la avertizări care estimează riscul unui dezastru la o probabilitate, aparent mică, de 5% anual, chiar dacă costurile previzibile ale ignorării unei astfel de probabilități sînt imense. Experții care au avertizat asupra pericolului unei pandemii grave au estimat riscul în mod corect. A făcut-o și Bill Gates, și mulți alți observatori perspicace activi în domenii cît se poate de diverse – de la Sănătate la industria cinematografică. Dar guvernul federal al SUA nu a fost pregătit.
Mai rău, în 2018, administrația Trump a desființat Consiliul național de securitate, creat de președintele Barack Obama pentru a gestiona riscurile pandemiilor; și a încercat în permanență să taie bugetele Centrelor de control și prevenție a bolilor și ale altor instituții de sănătate publică. Nu e de mirare că gestionarea de către SUA a pandemiei – lipsa testelor și penuria de echipamente și dotări medicale vitale – se situează cu mult sub alte economii dezvoltate, mai ales Singapore și Coreea de Sud.
După ce a redus capacitatea SUA de a reacționa la pandemii, Casa Albă nu și-a făcut nici măcar un plan, și nici nu a realizat că îi trebuie unul, nici chiar după ce a devenit clar că epidemia de coronavirus din China se va răspîndi în întreaga lume. În schimb, administrația s-a fîstîcit și a aruncat vina de colo-colo, ratînd testarea extinsă a populației și menținînd numărul cazurilor confirmate la o valoare scăzută, în mod artificial – pentru a susține, pesemne, cotațiile bursiere.
Cît despre declarația lui Trump potrivit căreia „nimeni nu a mai văzut vreodată așa ceva”, e suficient să ne uităm cu patru ani în urmă la epidemia Ebola, care a ucis 11.000 de oameni. Dar asta se întîmpla hăt departe, în Africa de Vest. Pandemia de gripă din 1918-1919 a ucis 675.000 de americani (pe lîngă cele cca. 50 de milioane de victime din restul lumii), dar au trecut de atunci 100 de ani.
Se pare că liderii noștri politici sînt impresionați numai atunci cînd un dezastru ucide un număr mare de cetățeni din propria țară, în timpul vieții lor. Dacă nu ai văzut niciodată lebede negre cu ochii tăi, atunci ele nu pot exista.
Acum, lumea învață ce înseamnă o pandemie pe calea cea mai brutală. Să sperăm că prețul în vieți omenești nu va fi prea ridicat – și că vom învăța ceea ce trebuie de pe urma acestei experiențe.
Jeffrey Frankel este profesor de Formarea și creșterea capitalului la Universitatea Harvard.
Copyright: Project Syndicate, 2020
traducere de Matei PLEŞU