Impresii din Ungaria: Mitteleuropa e departe!

9 ianuarie 2013   PE CE LUME TRĂIM

Pînă săptămîna viitoare, cînd promit să vorbesc despre provocările europene ale anului 2013 (mai ales cele de pe axa Londra-Bruxelles), vă propun să zăbovim la impresiile vacanţei de iarnă. Şi la micile ei lecţii, fără de care o vacanţă, oricît de scurtă – cum sînt şi zilele furate din preajma Revelionului – este pierdere de vreme.

Pentru cele şase zile din preajma Revelionului am ales un oraş de la vecinii noştri unguri: Eger, o adevărată rezervaţie de arhitectură barocă, dăruit de Dumnezeu cu izvoare termale şi podgorii. Experienţa avea să-mi schimbe în bună măsură clişeele pe care le dobîndisem în ultimii ani în legătură cu Ungaria.

Ca un obişnuit al condusului pe şoselele Europei, Ungaria a fost mai mereu ruta de tranzit, cu necesara noapte de odihnă înainte sau după stresul celor 600 de kilometri de şosea ai României, ce despart Bucureştiul de graniţa de vest.

Am văzut Ungaria drept ţara autostrăzilor noi, mai lungi în fiecare an cu cîteva zeci de kilometri, a motelurilor şi, cîteodată, a plimbărilor de seară, de dezmorţire, prin Szeged sau Kecskemét. Şi, bineînţeles, ca pe locul cinelor cu feluri de mîncare gustoase şi de dimensiuni de-a dreptul pantagruelice. Nicăieri mai la vest de noi oraşele nu au fost sluţite de comunism în asemenea măsură precum în România. Aerul Europei Centrale („inima Europei“, cum le place polonezilor să spună), se simte în oraşele transilvănene, dar se respiră din plin dincolo de frontieră. Îmi amintesc apoi de diferenţa colosală de la începutul anilor 2000. Cele cîteva zeci de kilometri de şosea de la ieşirea din ţară şi pînă la intrarea pe autostrăzile ungureşti erau ca un salt în viitor, cu satele cochete, cu semafoare şi piste pentru biciclişti, cu case vopsite proaspăt, cu flori şi cu gazon. Cu timpul, diferenţa a încetat să mai şocheze. Poate fiindcă ne obişnuiserăm. Sau poate fiindcă Ungaria, intrată în criză încă de prin 2006, părea să stagneze, în timp ce România, cu toată incapacitatea ei cronică de a construi autostrăzi, începuse să se coloreze, să se mai renoveze, să se mai înveselească.

Nu se poate spune că am ajuns Ungaria, dar măcar păream a o apuca pe drumul cel bun. Şocul din primii ani ai escapadelor auto pe drumurile europene era înlocuit, uşor, de sentimentul tonic cum că venim şi noi din urmă. Mai lent, dar venim.

Problema – dacă într-adevăr se poate vorbi despre o problemă – este că zilele Revelionului de la Eger mi-au tăiat o porţie zdravănă de optimism. Cînd Ungaria încetează a mai fi doar o rută de tranzit, observi că diferenţa dintre ei şi noi este mai mare decît ţi-ai fi închipuit.

Ungaria are probleme, desigur – economice şi politice. În 2012 a fost pusă, alături de România, pe aceeaşi „axă europeană a răului“. Nu am simţit însă acea încrîncenare a oamenilor, de care e imposibil să nu te loveşti la noi. Mă aşteptam la asta, plecasem cu impresia că „revoluţia conservatoare“ a lui Viktor Orban nu se poate să nu fi lăsat o anumită umbră pe chipul societăţii, dar aceasta nu s-a văzut, cel puţin la examenul sumar al celor cîteva zile petrecute acolo.

Poate că relaxarea aceasta (aparentă?) vine şi dintr-un mai bun echilibru social. Mai puţine maşini scumpe şi mai puţină sărăcie muşcătoare. Mai mulţi oameni bucurîndu-se firesc de micile plăceri ale sărbătorilor – un vin fiert la „piaţa de Crăciun“ (eventual alături de o porţie bună de cîrnat cu varză), o plimbare pe aleile pietonale din centru, o escapadă la crame sau o oră de relaxare la baia termală. Mai puţine „fiţe româneşti“, mai multă dorinţă de a te distra alături de cei apropiaţi şi mai puţină de a te simţi văzut şi remarcat.

Poate că doar mulţimea de steaguri roşu-alb-verde să te fi dus cu gîndul la un Funar întors pe partea cealaltă. Sau stemele Ungariei, aplicate pînă şi pe casele solide, tradiţionale, ce compuneau complexul hotelului nostru. Poate cîntecul religios adoptat drept imnul Ungariei, care a răsunat din capela complexului (da, bună idee în perspectiva organizării nunţilor!), cîntec primit cu o firească solemnitate de către cei de la petrecere, fix la cumpăna anilor. După cum însă, la fel de firesc, personalul încerca să rupă ceva pe româneşte, numai din dorinţa de a te servi cît mai bine.

Eger, cu cei 56.000 de locuitori ai săi, este un oraş mediu la standardele ungureşti şi mai degrabă mic pentru ale noastre. Dar are multe de oferit, de la arhitectura barocă la baia turcească şi cel mai nordic minaret otoman din Europa pînă la băi termale, castelul medieval cu ziduri în bună stare sau reţelele de crame subterane.

Este prin excelenţă un oraş turistic – să spunem, un fel de Sighişoara a Ungariei – şi încă unul cu puternică rezonanţă în inimile maghiarilor. A fost ultimul punct de rezistenţă al nobilimii maghiare în faţa turcilor, şi asta mult după dezastrul de la Mohács (1526), care a dus la prăbuşirea regatului ungar.

După un asediu nereuşit în 1552, turcii au putut înfrînge rezistenţa castelului Eger de-abia în 1596. Otomanii au refăcut şi întărit castelul, au transformat catedrala episcopală în moschee, ne-au lăsat moştenire minaretul şi baia. Iar cei care se plimbă astăzi între zidurile citadelei, pentru panorama oraşului, sau se pierd pe aleile pietonale din centrul vechi se bucură de acest amestec insolit de Europă Centrală şi Orient.

Regiunea îşi exploatează intens resursele de vinuri şi de ape termale, oaspeţii, în majoritate localnici, dar şi străini, cei mai mulţi din ţările învecinate: Slovacia, Ucraina, România. Aşa se face că România a încasat în 2011 cam 1,5 miliarde de euro în industria turismului, în timp ce industria de profil din Ungaria, mai mică şi, totuşi, cu un grad mai redus de diversitate, a produs aproximativ 4 miliarde. Iar diferenţa se simte la fiecare pas. Să fim realişti: sîntem cu mult mai departe de Mitteleuropa decît ne place să credem.

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.

Mai multe