Impresii de dincolo de Balcani
Cum arată Bulgaria de dincolo de mare, de Ruse şi de Veliko Tîrnovo? Ce se află dincolo de principalele repere ale românului (cu precădere) sudist pentru vecina dunăreană? Ţara cu care ne comparăm adesea – fără a şti vreodată cine e cu adevărat mai „sus“ – oferă surprize şi în afara căilor pe care obişnuim să le batem.
Am coborît dincolo de lanţul Balcanilor, pentru cîteva zile de primăvară, într-un loc pe care îmi dorisem mai demult să-l vizitez. Văzusem reportajul despre Hisarya într-o vară, acum vreo patru ani, la televizorul apartamentului de pe litoralul bulgăresc. Nu înţelegeam ce se spune, dar m-au ţinut lîngă ecran imaginile despre această staţiune de ape termale, veche de pe vremea romanilor.
Sînt aproape 400 de kilometri din Bucureşti şi pînă acolo. Crestele Balcanilor sînt încă înzăpezite. Jos, la poalele versanţilor sudici, într-o regiune mai ferită de suflarea rece a Siberiei, primăvara a prins deja putere. Sîntem pe celebra Vale a Trandafirilor, dar ar trebui să revenim aici mai înspre vară pentru a vedea cîmpurile roz, de unde îşi trage seva o viguroasă industrie locală a cosmeticelor. Nu sînt doar trandafiri aici. Pe suprafeţe mari se cultivă lavandă – deocamdată doar întinderi gri-verzui, contrastînd cu verdele crud dimprejur. Cine va veni la vară va găsi o bucăţică de albastru de Provence, la cîţiva paşi de România. Căruţele cu măgăruşi se aventurează pe drumul european, iar pe terenurile agricole e forfotă. Încă se lucrează mult cu sapa, ca în România începutului anilor ’90. Oamenii vin să-şi vadă de grădini, ba cu căruţe, ba cu maşini antice, scăpate cine ştie cum de prin cimitirele auto ale Europei. Sînt ogoare întregi acoperite cu polietilenă. Rezultatul muncii lor aveam să-l simţim, din plin, în gustul intens al salatelor bulgăreşti.
Deocamdată, ţăranul bulgar rezistă asaltului roşiilor şi castraveţilor globalizaţi, cu acelaşi gust de carton fie vară, fie iarnă, la orice latitudine şi longitudine europeană. Bătălia e grea, iar satele ponosite stau mărturie că pe aici munca e multă, iar cîştigul, puţin. O lecţie pe care şi ţăranul român o ştie foarte bine. Ne întrebăm, văzîndu-i pe aceşti oameni chirciţi deasupra solariilor lor, dacă Balcanii şi estul Europei vor reuşi să-şi păstreze acest gust inconfundabil al legumelor sau dacă nu cumva sîntem ultima generaţie care se mai bucură de asta.
Hisarya ar putea fi un fel de Herculane de la noi, dar într-o formă cu mult mai bună. Vechiul Diocletianopolis era un loc preferat de petrecere al aristocraţiei romane de la sud de Dunăre – de altfel, purta numele împăratului ce-şi avea originile pe coasta Dalmaţiei. Au rămas multe de pe urma romanilor – ruinele termelor şi ale amfiteatrului, dar mai ales zidurile, neaşteptat de bine conservate, şi impresionantele porţi de intrare în oraş. Vile în stilul central-european sau imitînd culele balcanice arată că staţiunea a avut un trecut strălucitor în
Într-un amestec ciudat, unele clădiri au nevoie urgentă de reparaţiii, altele arată ca noi.
Bazinele publice acoperite afişează cu mîndrie însemnele programelor europene care au readus ceva din farmecul de odinioară al staţiunii şi funcţionează din plin. La fel şi hotelurile de trei sau patru stele, fiecare cu propriile centre de relaxare.
Şi oamenii vin – familii cu copii, grupuri de elevi în excursie, pensionari. Chit că nu totul e perfect (ar putea să-şi repare străzile şi trotuarele, de exemplu), nu ai acea senzaţie de loc pustiu, pe care aveam s-o trăiesc, în zilele următoare, la Govora, cu ocazia participării la un seminar pe teme europene. Am stat la Govora într-un hotel de început de secol XX, frumos renovat prin fonduri europene, însă facilităţile de relaxare aproape lipseau, iar vechile băi ale staţiunii stăteau să cadă. Aşa că acest hotel, cu servicii de calitate, se dovedea numai un bun loc de dormit şi, cel mult, de organizat nunţi ori petreceri fastuoase. Se pare că bulgarii au ştiut să pună măgăruşul în faţa căruţei. Apele lăsate de Dumnezeu şi descoperite de romani atrag oamenii înaintea hotelurilor.
Explorînd împrejurimile, ne-am aventurat pe drumuri de munte pînă pe culmile Balcanilor, la Koprivştiţa, o minunată rezervaţie arhitecturală. Locul are o legătură mai puţin ştiută cu istoria României. În aprilie 1876, aici s-a aprins scînteia răscoalei bulgare. A urmat reprimarea dură din partea stăpînirii otomane, apoi reacţia rusă în numele solidarităţii ortodoxe, sprijinul românesc pentru războiul împotriva otomanilor şi de aici încolo istoria se cunoaşte. Un pic din independenţa noastră se găseşte şi în acest sat-muzeu din inima munţilor.
În sfîrşit, Plovdiv, oraşul turistic numărul unu al Bulgariei. Vechiul Philipopolis (numit după tatăl lui Alexandru Macedon) este, dacă vreţi, un fel de Sibiu al lor. Iar ghidurile spun că ar fi cel mai vechi oraş locuit continuu din Europa. Renumit pentru vestigiile greceşti şi romane şi pentru minunatul centru istoric, Plovdivul afişează un fel de mîndrie a aristocratului de viţă veche, şi asta cu toată moştenirea comunistă de la periferie. La ei nu a venit încă moda reabilitării blocurilor. Dar văzînd zona centrală a oraşului – în multe locuri fără acel
de tip occidental, dar în picioare şi viu –, îţi dai seama că bulgarii au avut noroc de un lider comunist, Todor Jivkov, care şi-a propus puţin. Nu şi-a pus în cap să lase în urmă cine ştie ce ctitorii şi nici propagandiştii din jurul său nu l-au prezentat drept coborîtor din stirpea Asăneştilor. Jivkov a cam lăsat Bulgaria în pace şi a cruţat astfel o bună parte din moştenirea istorică.
Ca un făcut, cercul micii expediţii la sud de Balcani avea să se închidă în cîteva zile, la Bucureşti, atunci cînd o colegă de la o publicaţie bulgară m-a sunat să-mi ceară amănunte despre lupta anticorupţie din România. Am sesizat în tonul ei o uşoară admiraţie amestecată cu invidie. Şi m-am gîndit atunci că nu are rost să ne tot uităm la cine este înaintea cui. Poate că ne-ar fi mai de folos să ne luăm unii pe alţii aşa cum sîntem.
Ovidiu Nahoi este realizator la TVR2.
Foto: O. Nahoi