Imposibila schimbare

Subiectul reorganizării teritoriale s-a redeschis. Probabil pentru scurt timp. Nicăieri nu este mai vizibilă diferența de viziune dintre sectorul public și cel privat decît pe această temă. În sensul că mediul de afaceri a susținut de fiecare dată o schimbare la nivelul organizării teritoriale din România. Argumentele au fost logice, pe de o parte, cele economice, de reducere a cheltuielilor bugetare, pe de altă parte, reorganizarea teritorială trebuie însoțită de un proces de digitalizare care să nu îndepărteze cetățenii de instituțiile statului.

Marii opozanți ai unei reorganizări teritoriale au fost politicienii locali, cei care formează ceea ce se numește „baza” partidelor: primarii de localități mici, președinții de județ sau cei de filiale locale de partid. În ultimii ani, toată această nomenclatură locală a condus și politica mare: ei au trimis miniștri în guverne, ei au impus o serie de legi în Parlament și tot ei au schimbat de cîteva ori președinții de partid.

De altfel, una din marile axiome ale politicii românești este aceea că alegerile parlamentare sînt cîștigate de primarii de comune. Adică mobilizarea electoratului pe care primarii micilor localități reușesc să o facă la alegerile legislative decide rezultatele la nivel național. Pe cale de consecință, marii lideri de la centru vor fi totdeauna dependenți de liderii cei mici din teritoriu.

Evident, legătura dintre centru și teritoriu este esențială. Dar, de multe ori, lucrurile degenerează, în sensul că membrii Guvernului sau parlamentarii nu pot refuza cererile aberante sau anormale ale celor din județe.

De această dată, tema reorganizării teritoriale (reducerea numărului de județe, comasarea unor comune sau absorbția unor administrații locale de către orașele magnet) a fost deschisă de Mihai Daraban, președintele Camerei de Comerț și Industrie a României. Analizele au apărut destul de repede, dar toate converg către ideea că reorganizarea ar fi utilă, dar o eventuală inițiativă în acest sens ar fi blocată de „baronii locali”. Așa s-a întîmplat și în urmă cu mai bine de un deceniu, atunci cînd premierul Emil Boc a încercat, pentru prima și singura dată la modul serios, să facă o reformă a administrației locale. Inițiativa s-a lovit de opoziția din teritoriu din propriul partid și a fost abandonată.

Argumentele în favoarea unei reorganizări teritoriale sînt clare. Aproape 90% din cele 2.800 de comune nu reușesc să își asigure din veniturile proprii nici plata salariilor funcționarilor. De altfel, în ultimii ani, sub diverse pretexte, numărul angajaților în administrația locală a crescut în mod constant. O parte din cele 2.800 de comune au un număr tot mai mic de locuitori, ceea ce ar face viabilă o comasare a lor cu cele din vecinătate. Consiliile Județene nu și-au găsit nici pînă acum deplina utilitate administrativă, în unele județe cel mai mare angajator este chiar administrația locală, ceea ce arată o lipsă gravă a investițiilor private, iar cele mai multe comune, orașe mici sau județe sînt dependente de alocările financiare care vin de la bugetul de stat.

Adică fondurile locale sînt completate în foarte multe cazuri (salarii și investiții) cu bani de la bugetul central. Autonomia financiară locală nu este decît parțială. Sursele proprii ale administrației locale depind într-o mare măsură de taxele și impozitele locale, dar mai ales de investițiile aflate pe teritoriul comunei sau orașului. După cum știm, investițiile sînt concentrate în România în marile orașe și în jurul lor sau în zona de vest a țării. Regiunile din est și nord-est sînt cele mai sărace în investiții și, drept urmare, cele mai dependente de alocările financiare de la centru.

Desigur, este nevoie de solidaritate, în sensul că o realocare a resurselor trebuie făcută. Dar depinde în ce măsură, către ce obiective și pe ce perioadă sînt alocați banii bugetari. Pentru că una este să construiești infrastructura în zonă și alta să dai bani de salarii. Una este să utilizezi un program cu puternice accente politice, acest „Anghel Saligny”, alta este să folosești banii europeni.

Am vorbit recent cu doi reprezentanți ai asociației administrației locale despre ideea reorganizării teritoriale. Fără să fiu prea surprins, am constatat că amîndoi au găsit argumente împotriva unei restructurări la nivelul comunelor. Au invocat faptul că unitățile administrativ-teritoriale ar trebui să primească o cotă mai mare de TVA („și locuitorii comunelor noastre consumă, deci plătesc TVA”), că între locuitorii unor comune învecinate există rivalități sau disensiuni istorice sau că o eventuală comasare a unor comune ar face ca investițiile să fie orientate către anumite zone, iar altele să fie omise. Argumentele pot fi luate în seamă, dar sînt surmontabile. Dacă primarii au un rol atît de important în a-și convinge concetățenii să voteze un partid sau altul, atunci cu siguranță pot să înlăture și aceste frici locale care pot bloca un demers de reorganizare teritorială. Dar, bineînțeles, nu este în interesul lor să facă acest lucru.

În toamna anului 2021, primarul municipiului Buzău a organizat un referendum local pe tema comasării voluntare a Buzăului cu comuna vecină, Țintești. Unificarea celor două localități ar fi ajutat orașul să își crească suprafața administrativă și ar fi adus implicit o șansă pentru atragerea de investitori. Rezultatul a fost că referendumul nu a fost aprobat din cauza lipsei de cvorum. Ceea ce ne arată că reorganizarea teritorială nu va fi făcută niciodată de jos în sus, adică de la locuitori și de la primari. Singura șansă – mică, e adevărat – este doar în cîțiva politicieni care se pot gîndi să schimbe ceva în țară și nu doar pentru viitorul familiilor lor.