Impas catalan, impas spaniol, impas european

4 octombrie 2017   PE CE LUME TRĂIM

Să facem un exercițiu de imaginație. Să presupunem, așadar, că, împreună cu un grup de prieteni și adepți, decidem să milităm pentru independența unei părți componente a României. Să spunem, Regiunea București-Ilfov. Este ea cea mai bogată din România? Este. Și atunci, de ce să dăm bani la Vaslui? Nu mai bine ne transformăm noi într-un Singapore al Balcanilor? Sau, poate, regiunea Nord-Est, supărată că guvernanții de la București nu vor sau nu sînt în stare să facă autostradă în Moldova. Sau Transilvania, sau Banatul – locuri în care unele minți înfierbîntate chiar au emis asemenea idei trăsnite în spațiul public.

Ei bine, indiferent de locul în care ne aflăm, să ne imaginăm că sîntem gata să acționăm în direcția secesiunii și chiar începem să o pregătim, organizînd o consultare publică pe tema aceasta, în numele democrației și al libertății de exprimare. Scoatem buletine de vot la imprimantă și ne pregătim să instalăm urne în diverse spații publice. Dar autoritățile prind de veste și dau mandat forțelor de poliție să oprească acțiunea secesionistă. Au dreptate? Au, fiindcă e clar că ne aflăm în afara legii și a Constituției, care la Articolul 1 prevede că România este un stat indivizibil. Constituția a fost adoptată cu toate procedurile democratice, prin dezbateri urmate de vot în Parlament și prin referendum. Dacă noi și adepții noștri opunem rezistență la acțiunea poliției, ai cărei agenți au venit să aplice un mandat emis de un magistrat, cam la ce ne-am putea aștepta? Să fim rugați frumos să ne potolim?

Desigur, situația din Catalonia este cu mult mai nuanțată, are o istorie îndelungată și resorturi profunde. În nici un caz nu este doar tema unor exaltați. Sprijinul pentru independență este unul considerabil. Desigur, autoritățile de la Barcelona au cîștigat bătălia mediatică, după ce o lume întreagă i-a văzut pe oamenii bătuți de polițiști aduși din afara Cataloniei, fiindcă cei locali au arătat că sînt de partea autodeterminării.

Dar oare nasurile și arcadele sparte sînt argumente suficiente pentru o declarare a independenței? Care sînt, de fapt, bazele unei eventuale independențe catalane?

Sprijinul internațional este aproape zero – este de așteptat, poate, un semn pozitiv dinspre Moscova, căreia îi place o Uniune Europeană slăbită. Comisia Europeană a spus-o clar, a doua zi după referendum: o secesiune, chiar cu acordul autorităților, va avea drept consecință ieșirea regiunii respective și din Uniunea Europeană. Ei bine, succesul economic catalan are la bază tocmai apartenența la Spania și la Uniunea Europeană, accesul la fondurile comunitare și la piața unică.

Pentru Catalonia independentă ar mai rămîne politica faptului împlinit, dar care presupune, într-un fel sau altul, o acțiune de forță. Sunt gata catalanii să aleagă calea armată pentru atingerea scopului lor? Nimic nu arată că insurecția ar fi luată în calcul. După un referendum cel puțin discutabil, desfășurat fără respectarea unor reguli minimale – cum ar fi existența unei autorități electorale și a unei instituții care să valideze rezultatele –, impasul este acum major.

Autoritățile de la Barcelona au mers prea departe cu forțarea referendumului, cele de la Madrid cu soluțiile polițienești. Autoritățile catalane au ridicat miza conflictului la cote nemaivăzute, dar sînt lipsite de pîrghiile politice și juridice pentru a-și obține independența de facto. De partea cealaltă, guvernul de la Madrid nu poate rezolva situația doar prin suplimentarea forțelor de poliție în regiune, așa cum s-a anunțat a doua zi după referendum. Ieșirea nu poate însemna, în nici un caz, trimiterea unui număr și mai mare de polițiști spanioli pe străzile orașelor catalane. Este clar că singura cale este cea a dialogului, care ar trebui să aibă ca rezultat o redefinire a statului spaniol – variantă pe care rigidul guvern de centru-dreapta al lui Mariano Rajoy o exclude, cel puțin deocamdată.

O transformare a Spaniei într-un stat confederal ar reprezenta, oricum, o victorie istorică pentru catalani. Dar nu numai pentru ei. Ar arăta că o luptă susținută pentru emanciparea regională poate duce, dacă nu la o secesiune de succes, cel puțin la schimbarea radicală a configurației actualelor state, în avantajul regiunilor. Catalonia ar fi un bun exemplu în acest sens, de-a lungul și de-a latul Uniunii Europene (și nu numai).

Este deja o lecție și pentru guvernele actualelor state, care ar trebui să privească mai cu luare-aminte la bazele coeziunii naționale, dar și la discrepanțele dintre regiuni. Toate acestea sînt un teren fertil pentru unii gălăgioși și populiști lideri locali, dacă nu sînt abordate frontal de guverne și nu sînt puse, onest, în discuția publică.

În definitiv, nu ar fi pentru prima dată cînd Spania arată drumul periculos pe care o poate lua Europa. În anii 1930, războiul civil a fost o repetiție în mic pentru ceea ce avea să se întîmple, cîțiva ani mai tîrziu, la scara întregului continent.

Și totuși, ar exista o cale perfidă pentru o independență catalană de facto: transformarea Spaniei într-un stat eșuat. Un scenariu de coșmar pentru întreaga Europă.

Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.

Mai multe