Impas
"N-avem nemţi", se spunea ori de cîte ori era nevoie de oameni pricepuţi care ştiu ce vor şi ce fac. Se vede ce au făcut, dar nu prea se înţelege ce au vrut duminică nemţii din Germania, prezenţi masiv la vot. Cele trei locuri în plus obţinute de creştin-democraţi nu-i dau Angelei Merkel - eventual viitor cancelar - mandat pentru o reformă radicală. Cînd Schroeder, cancelarul social-democrat, a lansat procedura alegerilor anticipate (după înfrîngerea din landul Renania de Nord-Westfalia) distanţa dintre el şi Angela Merkel era de aproximativ 20 de puncte în favoarea celei din urmă. Se vorbea şi se scria convingător despre un cancelar atipic pentru Germania, asemănător prin determinare şi mesaj politic cu Margaret Thatcher. Ar fi fost primul cancelar femeie (avantaj sau dezavantaj?), despre originea ei estică (alegătorii din Est nu prea vibrau la mesajul ei), despre cariera ei rapidă în partid, posibilă prin retragerea bruscă a fostului cancelar Kohl. Campania electorală nu a demonstrat determinarea Angelei Merkel de a-şi apăra programul, explicîndu-i avantajele, ci mai curînd dorinţa de a nu contraria prea tare electoratul ostil. Iniţial, l-a propus pentru postul de ministru de Finanţe pe Paul Kirchhof, partizan al unui impozit redus la o cotă unică obligatorie de 25%, înlocuind complicatul sistem prezent cu multe deduceri şi scutiri. După ce Schroeder a atacat persoana şi ideea, doamna Merkel l-a înlocuit pe Kirchhof, ezitare care a introdus un dubiu justificat cu privire la componenta de fier din aliajul ei politic. Ţara cea mai populată şi cea mai bogată din Europa se zbate de cîţiva ani într-o criză de sistem: creştere economică nesemnificativă, şomaj ridicat (peste 10%), criză în învăţămînt, în sistemul de sănătate. Cînd un mecanism care tinde să fie perfect dă un rateu, totul pare să se fi stricat. Dar şi ceea ce e stricat are părţi bune. Astfel se explică, probabil, reticenţele electoratului german de a vota pentru o reformă radicală. Încă foarte mulţi cetăţeni, mai noi sau mai vechi, profită de pe urma legislaţiei generoase în ajutoare. Impasul german nu este provocat de un politician sau de un partid, ci de statul social german, structură reglementată şi supravegheată de toate partidele care s-au perindat la putere. Statul social, plasa de protecţie pentru învinşii competiţiei, a blocat motorul economiei; dar salvîndu-i mereu pe cei rămaşi în urmă, aceştia devin tot mai mulţi şi nu prea are cine să meargă înainte. Iar cei care totuşi au energia şi ideile necesare sînt copleşiţi de dări şi de regulamente. Şi cancelarul Schroeder fusese conştient de necesitatea reformelor, dar ambiţiosul său program, Agenda 2010, a fost tradus prin reforme timide: s-a umblat la sistemul de pensii, s-a redus impozitul pe profitul corporaţiilor, s-a îmbunătăţit finanţarea asigurărilor de sănătate. Dar de cîte ori cancelarul social-democrat a vrut să adopte măsuri mai radicale, propriul său electorat - cei ameninţaţi că îşi vor pierde beneficiile - a ieşit în stradă. Astfel se şi explică apariţia şi scorul Partidului de Stînga, alcătuit din foştii comunişti conduşi de Gregor Gysi şi socialiştii de la stînga lui Schroeder, conduşi de Oskar Lafontaine. Partidul e considerat nefrecventabil şi, în complicatele tratative pentru alcătuirea unei coaliţii, toţi actorii politici au grijă să precizeze că nu se gîndesc la o formulă de colaborare cu ei, deşi reprezintă 8,7% din opţiunile electoratului. Faptul că nici un partid şi nici o coaliţie "firească" nu au obţinut o majoritate posibilă de guvernare, valabilă pentru numirea unui cancelar, lasă loc negocierilor în care prioritară e dorinţa de a rămîne la putere sau de a ajunge acolo. Schroeder e de acord cu orice alianţă, cu condiţia să fie în continuare cancelar. Merkel crede că a cîştigat acest post şi de pe această poziţie tratează cu prietenii şi adversarii. Un guvern de coaliţie va fi o frînă în calea reformelor şi blocajul nu face decît să exprime deruta unui electorat divizat, nesigur, nervos, imprevizibil; aşa cum scria un comentator în Frankfurter Rundschau, alegătorii ştiu că schimbarea e necesară, dar nu vor să renunţe la avantajele dobîndite. Popularitatea curentelor politice centrale - creştin-democraţii, social-democraţii - a fost erodată de votul dat unor formaţiuni (liberalii, ecologiştii, stînga) fără şanse de sine stătătoare, dar care devin arbitrii situaţiei. Ei sînt arbitri părtinitori şi interesaţi. Europa, derutată şi ea de rateurile motorului german, va trebui să-şi caute "nemţii" în altă parte.