Împărţiri, reîmpărţiri
Referendumul din octombrie cu privire la statutul regiunii Kosovo a fost încă o etapă în prelungirea provizoratului: nici cei direct interesaţi, albanezii şi sîrbii, locuitori ai acestui teritoriu, nici reprezentanţii organismelor internaţionale, care veghează la menţinerea fragilului echilibru de acolo, nu pot pune pe masă o soluţie satisfăcătoare pentru ambele părţi. Textul noii Constituţii sîrbe, aprobat de 52% dintre cei peste 50% dintre alegătorii prezenţi la vot, consfinţeşte, în preambulul său, statutul regiunii Kosovo: este parte integrantă a Serbiei. Nimic nu e mai puţin sigur decît durata acestei afirmaţii. Bisericile şi mănăstirile ortodoxe construite în secolul al XII-lea, în ceea era pe atunci inima Imperiului Sîrb, au căzut o sută de ani mai tîrziu sub stăpînirea Imperiului Otoman, situaţie în care s-au găsit timp de 5 secole: sîrbii au plecat sau au trecut la religia învingătorului. După cel de-al doilea război mondial, ca parte a Iugoslaviei Federale, sub Tito, Kosovo se bucură de o autonomie binevoitoare, pînă la autoguvernare (1974). În 1981, tentaţiile separatiste ale provinciei sînt lichidate cu ajutorul armatei, iar în 1987, viitorul preşedinte Slobodan Miloşevici, într-un discurs devenit celebru, promite minorităţii sîrbe că o va apăra în orice condiţii. În 1989, Miloşevici suspendă autonomia de care se bucura pînă atunci provincia, în 1990, liderii albanezi declară independenţa; Belgradul dizolvă structurile de putere de la Pristina, muncitorii şi funcţionarii albanezi sînt concediaţi. Grevă generală. Sub conducerea lui Ibrahim Rugova, se organizează structuri paralele de învăţămînt, de administraţie, dar faţa paşnică a luptei pentru independenţă este dublată de pregătirea de luptă: se organizează şi se înarmează formaţiunile de rezistenţă - Armata de Eliberare a Kosovo. Tensiunile devin conflict deschis în 1998 cînd, în urma unui atac brutal al armatei sîrbe, sute de mii de civili albanezi iau drumul refugiului. Ultimatumul NATO este desconsiderat de sîrbi, negocierile sub control internaţional sînt mereu la limita eşecului, pe teren cine poate să ucidă o face, şi veştile despre aceste masacre creează, într-o parte a opiniei publice mondiale, presiuni pentru o intervenţie. Aşa trece NATO la loviturile aeriene împotriva Belgradului, acţiune a cărei justificare legală şi morală rămîne de demonstrat, dar a cărei eficienţă pacificatoare s-a dovedit: Miloşevici şi-a retras trupele, Armata de Eliberare din Kosovo a fost de acord să depună armele şi s-a ajuns chiar la o soluţie de compromis, o administraţie internaţională reglementează funcţionarea unei regiuni care este şi nu este Serbia. Statutul final rămîne o problemă greu de rezolvat pentru că nimeni nu poate garanta că sîrbii rămaşi în provincie se vor bucura de un statut egal cu cel al majorităţii, iar comunitatea internaţională s-a implicat în acest conflict tocmai pentru că albanezii - pe atunci minoritari - erau victime ale discriminărilor. Prin amînarea unei soluţii cu caracter definitiv nu s-a produs un provizorat acceptabil, cei 19 morţi de la Mitrovica (2004), atentatele, exploziile sînt semne ale unei tensiuni gata să spargă pojghiţa aparenţelor paşnice. Albanezii au puterea de facto şi conduc regiunea din 1999, de cînd au intrat acolo forţele NATO. Sîrbii au de partea lor principiul suveranităţii şi al integrităţii teritoriale justificat de istorie. Populaţia din Kosovo are în vedere referendumul prin care Republica Muntenegru s-a declarat independentă. Dar referendumurile secesioniste din Transnistria şi Osetia de Sud nu sînt recunoscute pe plan internaţional, insistenţa regiunii Kosovo riscă să se includă în acelaşi cerc de probleme, deşi situaţiile şi argumentele diferă fundamental. Dar văzute din marile capitale europene, nuanţele dispar: de acolo se văd mici fragmente de teritoriu, locuite de populaţii cu un acces întîmplător la civilizaţie şi cu un mare potenţial de violenţă. Dacă regiunea Kosovo devine independentă, soarta sîrbilor, care mai locuiesc încă acolo, nu e deloc sigură şi s-ar putea ca ei să ceară o nouă reîmpărţire, în aşa fel încît teritoriul unde alcătuiesc o populaţie compactă să se poată uni cu Serbia. Ceea ce ar însemna o redesenare a graniţelor, în funcţie de compoziţia etnică a populaţiei. Dacă flutură ispita extinderii, Uniunea Europeană va trebui să contribuie la găsirea unor soluţii, alta decît cea a statelor omogene etnic. Dacă le întoarce spatele, marginile de azi riscă să fie supuse contaminării.