Imigraţia: călcîiul lui Ahile al Europei?

24 septembrie 2019   PE CE LUME TRĂIM

„În Franţa este interzis să reflectezi pe tema imigraţiei.“ Această frază îi aparţine unui filozof căruia îi urmăresc de multă vreme publicaţiile şi luările de atitudine, Michel Onfray, şi a fost pronunţată în septembrie 2015 cu ocazia unui interviu acordat revistei Le Point. Orice se poate spune despre Michel Onfray, dar nu şi faptul că ar fi un om de dreapta. El însuşi se declară libertar, altfel spus un gînditor refuzînd orice constrîngere socială şi politică, orice barieră pusă în faţa spiritului critic. Unii editorialişti constată însă că, în privinţa unor subiecte „sensibile“ (cum ar fi identitatea, islamul sau imigraţia), Michel Onfray formulează de o vreme concluzii apropiate de cele emise de pe poziţii de dreapta sau chiar de extremă dreapta…

Michel Onfray va avea, poate, din nou, ocazia de a interveni polemic în spaţiul mediatic întrucît, la iniţiativa preşedintelui Emmanuel Macron, în Parlament va fi dezbătută, la sfîrşitul lunii septembrie, chestiunea imigraţiei. Şeful statului francez consideră că în nici un caz subiectul nu trebuie să rămînă apanajul extremei drepte. Franţa va trece din nou, mai mult ca sigur, printr-un moment de intensă febrilitate reflexivă şi nu este exclus ca partidul prezidenţial să se fisureze în acest context.

Cînd vine vorba de imigraţie, peisajul politic francez se înnourează dintr-o dată, pasiuni viscerale se declanşează, cariere politice riscă să deraieze. În întreaga Europă subiectul este „fierbinte“ (chiar şi în ţări cu puţini străini, precum Ungaria). Dar în nici o altă ţară dezbaterile în jurul imigraţiei nu iau o turnură pasională atît de intensă precum în Franţa, ca şi cum francezii ar fi profund convinşi că întreaga soartă a omenirii depinde de concluziile trase de ei după ce reflectează pe marginea acestui subiect.

Dezbaterea parlamentară nu a început încă, dar plouă deja în presă cu strigăte de spaimă, critici virulente, comentarii insidioase şi avertismente. Unii editorialişti se tem că întreaga societate franceză s-ar putea „isteriza“ în focul discuţiilor, iar alţii cer ca nu cumva dezbaterea, necesară fără îndoială, să fie instrumentalizată politic. În tabăra macronistă diverse voci se întreabă dacă nu cumva preşedintele nu a făcut un viraj la dreapta (doar prin simplul fapt că a propus această discuţie!).

Argumentele lui Macron sînt însă pur şi simplu de bun-simţ. În primul rînd, spune el, într-o democraţie nu trebuie să ne fie frică de nici o dezbatere. În al doilea rînd, imigraţia este un fenomen care remodelează şi va continua să remodeleze Europa. Dacă mergem pe lanţul cauzal al Brexit-ului, ajungem în mod inevitabil la imigraţie. Prezenţa a o sută de deputaţi de extremă dreapta în Bundestag la Berlin, pentru prima dată atît de numeroşi de la al Doilea Război Mondial încoace, are ca explicaţie tot imigraţia. Iar turbulenţele politice din Italia, unde asistăm la coaliţii „împotriva naturii“, au ca fundal tot temerile legate de imigraţie, insecuritate culturală, pierderea identităţii.

Emmanuel Macron nu se teme, de altfel, să pronunţe şi această sintagmă, „insecuritate culturală“. Există în Franţa o viziune dominantă de stînga în virtutea căreia cei care recurg la astfel de termeni sînt fie oameni de dreapta, ba chiar de extremă dreapta, fie reacţionari, fie islamofobi, fie de-a dreptul fascişti sau toate la un loc. Există însă, în peisajul politic francez, şi un curent critic care reproşează stîngii un grav eşec în materie de abordare a fenomenului migratoriu, ba chiar o complezenţă ideologică cu cele mai retrograde idei aduse uneori de imigranţi (pentru că printre ei se află şi islamişti radicali sau pur şi simplu oameni venind din ţări unde cuvîntul laicitate nu există în limbă). Într-un eseu publicat în această toamnă, intitulat Teoria dictaturii (Editura Robert Laffont), acelaşi Michel Ofray explică de ce stînga a dominat din punct de vedere mediatic după al Doilea Război Mondial, impunîndu-şi ideile ca pe nişte criterii de moralitate. El consideră că, după 1945, generalul De ­Gaulle, pentru a putea guverna Franţa, ar fi inventat „mitul“ unei Rezistenţe în care s-ar fi implicat majoritatea francezilor, colaboraţionismul rămînînd doar un fenomen marginal. Apoi, explică tot Michel Onfray, generalul ar fi împărţit puterea cu comuniştii: lor le-ar fi dat pe mînă cultura, iar el şi partidul său ar fi păstrat economia şi administraţia statului. Poate că în această explicaţie trebuie găsită şi sursa dificultăţii pe care o are Franţa de a reflecta cu seninătate la imigraţie, fără ca protagoniştii dezbaterii să se teamă de sabia lui Damocles a sancţiunilor mediatice şi morale. Ceea ce l-a determinat pe Emmanuel Macron să-şi asume acum riscul de a lansa acest subiect în arena politică nu este un secret. Unii o spun în culise, alţii în presă. În perspectiva alegerilor din 2022, este limpede că Emmanuel Macron va avea în faţă un singur adversar, pe Marine Le Pen, lidera extremei drepte. Or, s-ar părea că pentru prima dată în istoria postbelică a Franţei candidatul extremei drepte are şanse reale de a cîştiga, motivul principal fiind acela că le vorbeşe francezilor, fără complexe, despre necesitatea stopării imigraţiei…

Să ne imaginăm o secundă acest scenariu: un preşedinte profund antiimigraţionist într-o Franţă care de multă vreme se doreşte inspiratoarea Europei… Ar însemna un nou tsunami pentru Europa (poate nu chiar de talia Brexit-ului, acesta avînd mai mult o dimensiune economică), dar cu siguranţă un tsunami cultural, o veritabilă prăbuşire a unui edificiu umanist, a unui sistem de idei care reverberează de pe vremea iluminismului. Iată de ce Macron crede că este mai bine ca reflecţia asupra imigraţiei să nu fie lăsată exclusiv în monopolul extremei drepte, al formaţiunilor populiste şi naţionaliste. Este ca şi cum ar spune: dacă trebuie să ajungem la concluzii dureroase, de exemplu că se impune o pauză migratorie pentru ca democraţia şi identitatea europeană să poată fi „salvate“, mai bine să o facem „noi“ decît „ei“.

Mai multe