"Îmi pare rău!"

8 septembrie 2006   PE CE LUME TRĂIM

Provocat de dl Turcescu într-una din cunoscutele sale emisiuni, dl Marius Oprea observa că nu există nici un om în această ţară care să spună, public, "îmi pare rău pentru ce am făcut în comunism". Mă grăbesc să subliniez că "îmi pare rău" este mai puţin decît "îmi cer iertare", deşi există un soi de vulgată care le consideră sinonime. "Îmi pare rău" este o evaluare, o privire în urmă, o regîndire a unui gest/act conştient din trecut, este recunoaşterea unei erori, este o răzgîndire. "Îmi pare rău" înseamnă, precis, "dacă aş fi acum în acea situaţie, aş face altfel". De asemenea, "îmi pare rău" se referă şi la lucruri din afara voinţei noastre - îmi pare rău că un tînăr atît de talentat a pierit într-un accident absurd, îmi pare rău că prietenul meu se poartă aşa, îmi pare rău că autorul meu favorit a scris ceva atît de neinspirat etc. Nu îţi poţi cere iertare pentru nici una dintre aceste triste întîmplări, poate numai să îţi pară rău. În plus, părerea de rău nu este mai mult decît o părere, o evaluare subiectivă, fără lansajul responsabil spre obiectivitate sau spre empatie. "Îmi cer iertare" e mult mai profund şi mult mai mult. E personal, e proba supremă de responsabilitate, e singura cale de readucere sub gestiunea umanului a propriilor erori care, prin efectele lor, au produs răul. "Îmi cer iertare" este, deja, un cap plecat în aşteptarea graţiei, este recunoaşterea faptului că greşeala mea de ieri nu a curs în vînt, ci a produs efecte în oameni; înseamnă că privesc victimele gestului meu în ochi şi că angajez decizia lor faţă de mine, cel care le-a greşit, în sensul că mă pot ierta sau nu. "Îmi cer iertare" este atît de puternic, încît chiar dacă iertarea nu este acordată, ceva în absolut tot s-a reparat. Dacă înţeleg bine, aproape nimeni nu mai speră la "îmi cer iertare" din partea celor care au dat concreteţe comunismului în România. Ne-am mulţumi şi cu "îmi pare rău". Dar nici măcar acesta nu vine. Pe acest fond, ce fel de curăţenie morală aşteptăm? Foştii lideri ai ceauşismului, foştii securişti, foştii activişti ai partidului nu au regrete. Remuşcări, nici atît. Comunismul a sădit asemenea suflete în soldaţii săi, încît experienţa remuşcării este imposibilă. Cel mult, au justificări, alibiuri morale, explicaţii sofisticate. Dar, în general, mai toţi exprimă un fel de mîndrie de a fi făcut ceea ce au făcut şi afirmă un fel de consecvenţă care cere aplauze, susţinînd, pe mai departe, împotriva tuturor evidenţelor, că ceea ce au făcut ei a fost bine. Gesturile lor se înscriu, toate, în spaţiul nobil al apărării ţării, al patriotismului. Cvasiunanimitatea persoanelor descoperite că au fost oameni ai Securităţii spun că s-au ocupat cu antiterorismul, că s-au luptat cu teroriştii arabi, de ai impresia că România comunistă era un fel de Israel neştiut sau de Statele Unite ale administraţiei Bush avant la lettre, pur şi simplu asediată de ameninţări teroriste, de vreme ce atîţia oameni lucrau în acest gen de reţele. Faptul că nimeni nu asumă personal o parte din vina catastrofei comuniste arată că mentalul colectiv românesc este dominat de două "şcoli de gîndire" apărute în România de după 1989. Prima spune că toţi sîntem de vină. Era afirmată, imediat după 1990, de "împăciuitorişti". Adică, de dragul unei concordii sociale care era ameninţată de tensiunea, altfel firească, dintre grupul vinovat şi masa victimă, s-a propus calmarea spiritelor pe ideea universalităţii culpei. Dacă ai tăcut, ai vina ta. Dacă ai vorbit, ai vina ta. Doar disidenţii, rarisimi la noi, şi foştii deţinuţi politici, o categorie biologică pe cale de dispariţie, puteau să spună că nu sînt vinovaţi. În rest, noi toţi am greşit măcar o dată. Arsenalul argumentaţiei acestei teze era amplu, mergea de la evocări biblice la figuri retorice bune de psihanalizat, spunîndu-se, chiar, că trebuie să piară fizic generaţia care s-a născut sub comunism pentru ca România să redevină liberă, căci pînă şi pruncul, care a supt lapte comunist, are în el ceva ca o tară care îl face inapt pentru democraţie şi libertate. A doua linie de gîndire, pe cît de opusă pe atît de asemănătoare cu prima, spune că nimeni nu e de vină, ca şi cum comunismul este de esenţă extraterestră. Ruşii, evreii, anglo-americanii, toţi sînt de vină pentru marasmul comunist al României, numai noi, nu. Comunismul a fost, înainte de orice, produsul unui context istoric pe care noi nu l-am putut influenţa în nici un fel şi, mai mult, ca ideologie era cu totul străin acestui popor. Aşa-zisele mişcări muncitoreşti inventate de istoriografia comunistă nu au existat decît, maximum, ca mişcări sindicale, iar ideologia comunistă ca atare nu a exercitat nici o influenţă asupra vieţii intelectuale româneşti de dinainte de 1945. În plus, comuniştii au venit la putere fraudînd alegerile sub protecţia armatei sovietice. A nu se uita că marea majoritate a primilor lideri comunişti din România nu erau de naţionalitate română. Atunci, noi nu avem nici o vină, am încercat doar să ne adaptăm condiţiilor impuse de alţii, să supravieţuim darwinian noilor date ale mediului. Evident că ambele aceste opinii universaliste ("toţi sîntem de vină", "nimeni nu e de vină") nu dau loc iertării. În primul caz, nu are cine să ierte şi în al doilea, nu are cine să ceară iertare. Ar fi, doar, loc pentru ceva păreri de rău. Dar nici acestea nu vin. Marchizul de Vauvernagues, moralistul francez de secol XVIII, pe care îl prefer oricînd mult mai cunoscutului său predecesor La Rochefoucauld, scrie că "ne simţim dezonoraţi şi depreciaţi în propriii noştri ochi în măsura în care credem că apărem astfel în ochii lumii - nu ne măsurăm greşelile după adevăr, ci după opinie". Mecanismul după care Pleşiţă sau Merce se simt nevinovaţi şi neruşinaţi este tocmai acesta: în mintea lor, nici un român nu condamnă comunismul ci, dimpotrivă, toţi îl regretă pe Ceauşescu, toţi plîng după anii ’70. Totuşi, e de domeniul bunului-simţ că nu se poate ca lucrurile să stea aşa. Nu există regim dictatorial care să fie imputabil tuturor sau să fie neimputabil nimănui. În România, există vinovaţi şi victime, iar între vinovaţi, unii sînt mai vinovaţi ca alţii, iar între victime, unele au fost mai lovite decît altele. Dar amestecul de identităţi în relaţia victimă-călău din anii ceauşismului, nimic altceva decît prelungirea subtilă şi la scară de masă a îngrozitorului fenomen Piteşti din anii stalinismului, blochează, acum, nu doar penitenţa, ci şi regretul. Şi îmi pare foarte rău.

Mai multe