Îmi cer iertare

Ca jurnalist, ai de multe ori un pistol în mînă. Unii au un pistol cu apă. Alţii - cu zoaie. Cei mai solizi, liderii de opinie, au puşca cu lunetă, cu gloanţe adevărate, care pot doborî omul de pe soclul statuii, nu doar din funcţie. La ştiri primeşti mitraliera, cu care, dacă nu eşti atent, poţi să dai jos şi-o bancă, o carieră, un nume. Avem, s-ar putea spune cu un clişeu, o mare responsabilitate ca jurnalişti. Putem să distrugem o familie sau doar să-i facem o zi proastă soţiei. Putem trimite un om măcar în arest, prin mecanismul cel mai simplu, acela de a pune presiune publică pe procuror, poliţist, judecător. Putem absolvi de vină prin tăcere şi putem albi cîteva păcate (99, nu toate!, ca detergentul acela). Nu putem schimba lumea, însă putem arăta cu degetul într-un colţ al ei, în prealabil frumos iluminat de un regizor cu experienţă. Şi cîteodată mai greşim. Nu dăm erată însă, că ocupă spaţiul în ziar. Ne e greu să acceptăm un drept la replică: asta ştirbeşte mitul infailibilităţii. La fel ca Papa, e suficient c-am fost de acord odată că Pămîntul se învîrte în jurul Soarelui. N-o să repetăm în fiecare zi că ăsta e adevărul şi că publicul ar face bine să ignore cîteva fragmente din Geneză. A fost în numărul din aprilie, e suficient, nu ştiu ce mai doresc astronomii! Cu cîtăva vreme în urmă, un amic de-al meu s-a întîlnit cu fratele unui celebru condamnat. Mi-a transmis, cu ocazia asta, că nu-mi poartă pică, dar nu mai poate ierta că "l-am băgat în puşcărie" pe fratele lui. Expresia mi s-a părut stupefiantă: tot ce făcusem era să relatez scandalul dintr-un orăşel în care un cetăţean aflat într-o funcţie publică era anchetat de DNA. Percepţia era însă alta în familia celui anchetat: dintr-odată, toată lumea era un duşman, implicat direct şi personal într-o vendetă... Iar ziariştii, fireşte, sînt primii pe listă. Ca omul care îşi bate soţia, cu argumentul suprem "ştie ea de ce!". În mod normal, aş trece peste asta cu uşurinţă. Însă acum e ajunul Crăciunului şi simt că pe recesiunea asta Moşul are să vină cu mîna goală, dacă nu fac un gest frumos. Îmi pare rău. Îmi pare rău dacă am făcut rău uitînd să amintesc binele. Îmi pare rău dacă poate nu am întrebat şi vreun prieten de-al tău, nu doar pe doi inamici. Îmi pare rău c-am scris aşa de tine, cînd poate meritai altfel. Îmi pare rău că n-am avut timp să aflu, îmi pare rău că n-am putut să cercetez, îmi pare rău dacă cele trei surse din manualul de jurnalism au fost, poate, un singur om spunînd acelaşi lucru de trei ori. Şi-mi mai pare rău că nu m-am gîndit la tine ca la un om, dragă subiectule, ci ca la o ştire. De la călugărul care a exorcizat măicuţele şi pînă la miliţianul care n-a găsit mortul pe întuneric, la 2 noaptea, de la autorul maşinăriei infernale care s-a dovedit a fi o butelie spartă şi pînă la părinţii pe care nimeni nu i-a crezut în primele trei zile că într-adevăr copilul s-a rătăcit în pădure - din toate acestea rămîn cu o strîngere de inimă. Oi fi înţeles în fiecare zi, în fiecare oră, că în spatele acestor poveşti, mai bine sau mai rău filmate, stă speriat, rănit, neînţeles şi poate neîntrebat, un om? Oi fi spus toată povestea lui? Am lăsat deoparte ceva ce l-ar fi putut salva, ajuta sau măcar mîngîia? Oi fi fost atît de grăbit încît să nu înţeleg că adjectivele mele aruncate pe un prompter, pe o pagină de ziar, îi pot schimba, într-o secundă, viaţa. Toată viaţa? Eu cred că am greşit. Nu ştiu unde, poate într-un singur loc, poate într-o sută. Şi mai cred că pentru greşelile mele vor plăti mereu alţii, pentru că aşa funcţionează meseria asta, la fel cum e în chirurgie sau în armată, pe front. Răspunderea e difuză, colegii sînt solidari, remuşcările sînt privite ca o bizarerie. Cînd eram mai tînăr, mi se părea că asta e una dintre binecuvîntările meseriei de jurnalist. Că poţi să schimbi lumea, cu minim pericol personal. Că eşti un fel de Che Guevara de birou, care lucrează într-un buncăr, pentru victoria revoluţiei comunicării. Acum mi se pare mai degrabă o povară. Revoluţia noastră s-a oprit, ca nenumărate altele, în faţa unui obstacol neaşteptat. Oamenii. Subiecţii. Victimele. Cîteodată chiar noi. Lor le cer iertare. Ştim fiecare pentru ce.