Ieşirea la Marea Neagră
Pe vremuri, preocupările mele de politică externă m-au făcut să strîng note și observații de toate felurile. Cînd le scriam prin carnete acum risipite mi se părea că sînt note despre lumea largă, dar acum, citindu-le, îmi dau seama că sînt note despre noi înșine, de nu chiar note despre mine însumi. Poate că sună paradoxal, dar e cu totul adevărat că exercițiul intelectual în materia politicii externe îți oferă o perspectivă unică asupra propriei țări, de nu chiar asupra propriei persoane. Sigur că te preocupă lumea largă și, mai precis, exprimarea propriei țări în context internațional, dar ceea ce observi, în cele din urmă, e propria ogradă. E ca și cum lumea largă ar fi, de fapt, o oglindă. E ca și cum tu, român sadea, ieși din România pe o verticală care îți extinde perspectivele și privești înapoi, din acel punct mai înalt. Perspectiva care se deschide nu e doar asupra lumii largi, ci și asupra României.
În anii mei diplomatici, ca și acum, Marea Neagră a constituit o preocupare de prim ordin pentru gîndirea strategică românească. Am încercat, în toate felurile, să convingem lumea că există un spațiu strategic aparte, cu propria lui identitate şi cu propriile sale probleme în jurul Mării. Am crezut mereu că Marea Negră poate fi un bun prilej pentru o politică externă a excelenței, menită să ne dea proeminență. Dacă tot ne-a dat Dumnezeu ca singura cale de ieșire a României spre mările și oceanele lumii să fie prin Marea Neagră, de ce să nu încercăm să ieșim tot prin Marea Neagră și în marea politică a lumii? Părea că istoria ne ajută, pentru că țărmurile Mării se încingeau, iar Orientul presa regiunea tot mai mult, ca și cum nu mai avea loc în sine. Nu fusese totdeauna așa. Practic, după războaiele Crimeei, zona Mării Negre a căzut la o importanță cu totul secundară în calculele strategice ale lumii, păstrînd aceeași lipsă de semnificație inclusiv în al Doilea Război Mondial. În anii Războiului Rece, Marea Neagră înghețase cu totul. După 1990, însă, totul s-a schimbat. Apăruseră oportunitățile. Dar s-a dovedit că, deși puteam avea ambiții, ba chiar și idei, nu aveam instrumentele necesare să înțelegem bine Marea Neagră, deși o vorbă de bețivani spune că ne este cel mai bun vecin.
Marea Neagră are o tradiție a ambiguității și incomprehensibilității. În antichitate, cînd grecii abia începeau să-i colonizeze malurile ocupate de triburi destul de agresive și experimentau dificultăți neașteptate de navigație, Marea aceasta a fost denumită Póntos Áxeinos, adică Marea Neprimitoare/Neospitalieră. După un timp, cînd ajunseseră să-i colonizeze țărmurile atingînd, aproape, Caucazul, numele Mării s-a schimbat printre greci în Eúxeinos Póntos, adică Marea Ospitalieră/Prietenoasă. Aceste schimbări radicale de nume, spun unii, se datorează jocului cu eufemismele – ceva destul de întîlnit la vechii greci. Unele lucruri negative erau, după un timp, denumite cu opusul pozitiv, ca pentru a fi îmblînzite sau pentru a nu fi întărîtate și mai rău. Alții spun că denumirea inițială a fost un truc al primilor greci colonizatori, care au găsit imediat spații bogate și au vrut să i descurajeze pe eventualii noi coloniști. Așadar, prostul renume inițial s-ar datora unei manipulări interesate. Tipic pentru mentalitățile regiunii, am spune azi zîmbind amar. În fine, sînt și istorici care consideră că schimbarea de nume urmează unei schimbări a experienței grecești. Cînd colonizarea a mers greu, Marea era rea, cînd cetățile grecești au împînzit malurile Mării, aceasta a devenit bună.
Nici mai tîrziu lucrurile nu au stat mai bine. Întorcîndu-se la Veneția din îndepărtata Mongolie, Marco Polo a notat destul de multe despre ceea ce a văzut pe drum. Ajuns la Marea Neagră, faimosul călător a traversat cu o ambarcațiune de la Trebizond la Constantinopole. Totuși, despre acest segment al călătoriei, Marco Polo nu a notat aproape nimic. Istoricii iubitori ai Mării Negre au spus că această lipsă de interes a lui Marco Polo s-ar fi datorat faptului că, în secolul al XIII-lea, această mare era mult prea bine cunoscută venețienilor și excentricul călător nu avea de ce să alăture însemnări despre o zonă ultracunoscută celor despre spații aproape neștiute. Mi se pare că acest argument este specific specialiștilor care își imaginează că micul lor obiect de cercetare este, de fapt, o preocupare pentru toată lumea. Mi se pare mai aproape de adevăr ideea că Marco Polo, obosit după atîta călătorie, apropiindu-se de casă, nu a mai dat mare atenție ultimelor etape ale călătoriei și că, pe acest tronson, nimic nu i-a atras în mod deosebit atenția.
Mă înduioșează eforturile noastre susținute de a ieși în lumea mare prin Marea Neagră, despre care nici măcar nu putem să știm sigur dacă este Prietenoasă sau Periculoasă.