„I’am a little alien…“
Las la o parte multiplele semnificații ale cuvîntului „informatizare” și mă refer, strict, la sensul dezvoltat de noțiune – la noi, cel puțin – în ultimele decenii: acțiunea de a introduce mijloacele științei informatice în mecanismele de existență a unei societăți în ansamblul ei. Înlocuirea treptată a oamenilor, ca să fim preciși, de către computere, în dinamica generală a unui sistem comunitar. Mărturisesc faptul că eu am trăit nemijlocit această experiență, paradoxal (din unghiul dezvoltării tehnologice actuale), cu mulți ani în urmă, cînd eram foarte tînăr. Aterizat, în vara lui 1993 (aproape direct din pauperul comunism), în Statele Unite ale Americii, în postură de doctorand (nota bene, filolog!), am traversat, pe parcursul primelor luni de ședere acolo, un șoc cultural de toată frumusețea. La vremea respectivă, abia reușeam să deschid un calculator (și asta grație unui prieten care, primind o astfel de minune în instituția importantă – din România – unde lucra, mi-a arătat și mie o dată, prin 1992, cum funcționau cîteva butoane), iar viața americană m-a obligat, încă de la aeroport (JFK-ul newyorkez), să mă descurc în preajma terifiantelor, pentru mine, mașinării. Mai întrebînd în dreapta și în stînga, mai deducînd logic, mai dînd cu bîta în baltă, am reușit cumva, transpirat tot, să-mi activez, la un scanner gigantic, biletul pentru zborul intern New York-Dallas (după aceea am aflat ironia supremă: procesul putea fi încă executat, la începutul anilor ’90, și de către flight attendant, în momentul îmbarcării, nefiind nevoie de traumatizarea bietului pasager).
Episodul a fost însă benign în comparație cu ce a urmat. Am avut de-a face, mai întîi, cu înscrierea propriu-zisă, ca student doctoral, la cursuri. Am primit, de la advisor-ul care-mi fusese repartizat de Universitate, un catalog cu descrierea tuturor disciplinelor, cîteva mii bune, din toate domeniile, oferite de instituția academică americană unde fusesem acceptat. Eu trebuia să-mi aleg o parte dintre ele, din zona mea anglo-americanistică, în așa fel încît numărul lor de credite, pentru poziția de full-time student, să fie suficient. Ei bine, după ce m-am hotărît ce doream, am sunat la un număr de telefon fix, unde o voce robotizată, activată digital, m-a recunoscut, după PIN-ul introdus pe tastele aparatului, și m-a înscris, fără eroare, la cursurile selectate de mine prin intermediul unor coduri numerice. De la aceeași „voce” mi-am aflat ulterior datele, orele și sălile unde urma să-mi susțin examenele și, de asemenea, la finalul semestrelor, rezultatele… Mai tîrziu, am trecut prin experiența imensei Biblioteci Universitare (în care mi-am cam dus „veacul” american, în fond), integral informatizată (căutare, împrumut, retur, posibilitatea studiului rezumativ pe computerele proprii, aflate, la discreție, în incinta vastului așezămînt) și a băncii (Bank One – îmi amintesc și azi sucursala în cauză, unde am avut pînă și un personal accountant, pe simpatica Jennifer), cu cecuri, credit card-uri, ATM-uri, plăți electronice etc. Pot observa, retrospectiv, că am „discutat” cu diverse tipuri de roboți pe majoritatea palierelor vieții mele de individ social în America (să nu-mi uit „codul numeric personal”, social security number-ul, cu ID-ul aferent, prin mijlocirea căruia îmi exercitam, electronic, o multitudine de drepturi și îndatoriri de trăitor temporar pe Pămîntul Făgăduinței). Ajunsesem atît de bun în „manipularea” aparatelor de tot soiul, încît, în 1995, la o vizită academică în Germania, le arătam profesorilor nemți cum să-și ia Coca-Cola de la dozatorul digital fără să le intre și cuburile de gheață în pahar. Da, da, acum știți – se apasă discretul pound key –, dar, pe atunci, mașinăria era o noutate în Europa Occidentală (m-au privit frații germani cu o afecțiune autentică, înduioșătoare pînă în ziua de azi).
Tragedia vine din faptul că, în patria-mumă, în România, mi-am pierdut, în atîția ani, vechile dexterități. Noi lucrăm în continuare, cam peste tot, cu oameni, cu slujbașii plictisiți și incompetenți care, adesea, mai degrabă dărîmă decît construiesc. Aici informatizarea rămîne deocamdată, să recunoaștem, o frumoasă poveste SF. Am constatat-o – mai ales cei care lucrăm în Educație –, din plin, în aceste vremuri pandemice. În plus, personal, sînt dezamăgit că nu avem nici măcar băuturi cu gheață la aparat, să mă pot da și eu mare. Să par, fie și pentru o clipă, Stăpînul Cuburilor din Dozatoare!
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.