Homosexualii şi noua filozofie publică

7 august 2013   PE CE LUME TRĂIM

Odată ce concentrarea veche de milenii a umanităţii pe supravieţuirea colectivă nu mai reprezintă o grijă principală, cîteva societăţi favorizate din Vest au devenit preocupate de probleme legate de drepturile omului. În deceniile recente, am trecut printr-o a doua înflorire a individualismului asociat cu gînditori de secol XIX, precum John Stuart Mill.

Drepturile indivizilor au fost înăbuşite de ororile primei jumătăţi a secolului al XX-lea. Însă, din anii ’60 încoace, energia consumată pînă atunci pentru a corecta nereguli colective a început să fie îndreptată din ce în ce mai mult spre apărarea drepturilor oamenilor ca indivizi. Într-adevăr, dacă putem spune că Vestul are o filozofie publică în zilele noastre, aceea este filozofia drepturilor omului.

Un exemplu mărunt, dar însemnat este recenta dezbatere parlamentară din Regatul Unit al Marii Britanii, în jurul unei legi care să recunoască dreptul la căsătorii între persoane de acelaşi sex, care vine ca urmare a unei decizii luate în Franţa în această primăvară, de a legaliza acest tip de căsătorie. E drept, Regatul Unit e unul dintre statele „întîrziate“: 13 ţări permit deja căsătoriile între homosexuali, iar actuala Curte Supremă a SUA, care e de obicei conservatoare, a anulat de curînd „Defense of Marriage Act“ – legea adoptată în 1996 pentru a interzice, în mod explicit, căsătoriile între persoane de acelaşi sex – şi o altă lege care interzicea acest tip de căsătorie în California.

Abia în 2004 li s-a permis persoanelor homosexuale britanice să formeze „parteneriate civile“ – relaţii cu acelaşi statut precum căsătoriile, dar cărora nu li se recunoştea titulatura. Acest lucru nu a rezolvat problema, pasiunea pentru drepturile omului trecînd, pur şi simplu, la nivelul următor. Refuzarea dreptului legal pentru cuplurile de homosexuali de a spune că sînt căsătoriţi este – a devenit – intolerabil de discriminatorie. Însă a le permite să se căsătorească s-a dovedit o chestiune legislativă mai dificil de rezolvat decît a le permite parteneriate civile.

Dezbaterea parlamentară care a precedat probabila trecere a acestei legi a dezvăluit un caz clasic cînd o instituţie (căsătoria) intră în conflict cu o cauză (drepturile omului). Atît oponenţii, cît şi susţinătorii legii recunosc că mariajul s-a schimbat în nenumărate moduri, de-a lungul timpului. Ei mai cad de acord asupra faptului că nucleul acestuia a rămas constant. Dar se contrazic cînd vine vorba de a stabili care e acel nucleu.

Argumentul principal al celor care se opun legii este acela că o căsătorie a însemnat întotdeauna o uniune pe viaţă, care urmăreşte procreaţia şi creşterea copiilor. Aceasta e semnificaţia sa „normativă“ – cel mai bun mod găsit de rasa umană pentru a-şi asigura supravieţuirea. Ca urmare, căsătoria este, inevitabil, pentru persoane de sex opus.

Împotriva acestor argumente, cei care sprijină căsătoriile între persoane de acelaşi sex susţin că singura constantă care defineşte căsătoria o reprezintă angajamentul unui cuplu îndrăgostit de „a-şi împărtăşi parcursul“. Iubirea şi devotamentul sînt singurele criterii relevante. E pur şi simplu nedrept să le refuzi statutul de căsătoriţi celor care vor să facă aceste jurăminte publice.

Multe şi ingenioase au fost încercările de a marca diferenţa. În Camera Lorzilor, Lordul Mackay of Clashfern, fost preşedinte al Camerei, a înaintat un amendament prin care cerea ca legea să facă distincţia între căsătorie (acelaşi sex) şi căsătorie (sex opus). El susţinea că folosirea cuvîntului „căsătorie“ va îndepărta orice discriminare, dar că parantezele vor evidenţia faptul că cele două sînt diferite.

Susţinătorii legii care permitea căsătoria între persoane de acelaşi sex nu au acceptat „căsătoria între paranteze“. Dat fiind că amendamentul lui Clashfern a fost respins cu 314 voturi la 119, mare parte din forma originală a legii rămîne intactă. Bisericile nu vor trebui să binecuvînteze uniuni între homosexuali, iar profesorii nu vor trebui să le promoveze (împotriva conştiinţei lor). Însă, în ceea ce priveşte statul, căsătoria nu va ţine cont de genul persoanei.

Argumentele ambelor părţi au fost de calitate înaltă, în special în Camera Lorzilor. Însă, stînd şi ascultînd dezbaterea, nu m-am putut opri să nu mă gîndesc ce înseamnă, în istoria umană, ca atît de mult intelect şi sentiment deopotrivă să fie concentrate pe o chestiune atît de mică precum interzicerea unui cuvînt, „căsătorie“, dar nu a substanţei acestuia.

Din punct de vedere lexicografic, oponenţii căsătoriilor între persoane de acelaşi sex au cu siguranţă dreptate. Pe plan istoric, căsătoria nu a fost – după cum a descris-o un coleg – un „plic alungit“, în care să fie împachetată orice expresie a iubirii şi a devotamentului. Nu este privită astfel în Marea Britanie contemporană, şi cu atît mai puţin în lumea non-vestică, unde uniunile între femei şi bărbaţi sînt considerate normă.

Dar există o slăbiciune bătătoare la ochi în argumentele celor care se opun legii: deşi fac aluzii şi insinuări legate de „consecinţele neintenţionate“ ale legalizării căsătoriei între persoane de acelaşi sex, ei nu pot preciza cu exactitate care vor fi aceste consecinţe. Nu este evident că o căsătorie „normală“, procreaţia sau creşterea copiilor vor fi ameninţate de această „adăugare“.

De fapt, oponenţii legii nu menţionează nici că mariajul tradiţional se află într-o stare avansată de decădere, în societăţile vestice. Din ce în ce mai puţini oameni îşi bat capul să se căsătorească, iar căsătoria este privită din ce în ce mai puţin ca o uniune pe viaţă. Familiile au mai puţini copii, iar mulţi alţi bebeluşi sînt născuţi în afara căsătoriei. Astfel că una dintre „consecinţele neintenţionate“ ale legii ar putea fi adăugarea unor noi membri în rîndurile celor căsătoriţi, chiar dacă aceştia nu sînt cei cu care ne-a obişnuit istoria.

După o gîndire îndelungată, am votat pentru legea respectivă, deşi fără vreun simţ ascuţit că intru într-o luptă pentru libertate. Există un beneficiu clar legat de statut pentru minoritate, nu face nici un rău clar majorităţii, iar consecinţele pe termen lung sînt de nepătruns. În final, a părut a fi o decizie uşoară.

Cu toate acestea, mi-a lăsat un sentiment inconfortabil. Mill a scris în On Liberty că fiecare instituţie trebuie să-şi justifice păstrarea. Dacă nu poate face acest lucru, merită să fie distrusă.

Dar ce poate fi socotit drept justificare? Însăşi instituţia din care fac parte, Camera Lorzilor, nu are o justificare raţională în termenii alcătuirii şi puterilor sale, după cum au subliniat rapid cei dornici de reformă. Dar însăşi longevitatea unei instituţii precum căsătoria reprezintă o dovadă a valorii sale. Cel puţin, prudenţa ar trebui să le taie avîntul reformatorilor.

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie şi profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick.

Copyright: Project Syndicate, 2013
www.project-syndicate.org

traducere din limba engleză de Patricia MIHAIL

Foto: L. Muntean

Mai multe