Harta şi teritoriile (II)

Citiţi prima parte aici. Alte cîteva observații, după o săptămînă petrecută în Cisordania:

Un jucător semnificativ în peisajul confesional al Țării Sfinte este patriarhul ortodox al Ierusalimului. Am avut dubioasa plăcere să îl întîlnesc. Combinația de aroganță ieftină și conservatorism primar mi-a lăsat o senzație absolut neplăcută. Omul a ținut un scurt speech despre cum n-ar trebui să îi irosim timpul pentru ca, ulterior, în timpul întrevederii, să îi sune telefonul. E prima oară cînd remarc nota ironică din Nokia tune.

Orașele palestiniene sînt fantastic de neîngrijite. Am pus asta pe seama unei nesiguranțe în legătură cu spațiul public. A unei neîncrederi în societate. Spațiile comune contrastează puternic cu interioarele, care sînt la fel de îngrijite ca oriunde în lumea liberă. Același fenomen exista prin anii ’90 și în România. 

Pentru turistul religios, Palestina nu poate fi înlocuită de nimic. Infrastructura e relativ decentă (la ani-lumină totuși de cea a Israelului), iar gazdele sînt prietenoase. Pelerinii par însă chinuiți, văzuți din afara grupurilor lor. Deshidratați, dezorientați, cu privirile goale, sînt mînați de ghizii lor într-un stil aproape milităros. Rugăciuni pe repede înainte. Simți aproape milă pentru ei. Și o admirație fără rezerve cînd îi auzi cîntînd. Îți dai seama că faci degeaba calcule de eficiență cînd te uiți la ei. Nu pentru confort sînt acolo.

Dincolo de pelerinaje, Palestina are suficiente lucruri de oferit: Marea Moartă, deșertul etc. Contemplînd însă ideea unei întoarceri în Palestina în concediu, m-am simțit cumva inadecvat. Umbra conflictului face ca turismul neafiliat religios să pară ridicol. Dar nu am renunțat la idee.

Pentru amatori, pe zidul de securitate se pot găsi desene originale de Banksy. Unele false. Am rîs la gîndul că Banksy a devenit atît de important încît i se falsifică opera în scop politic.

Buchiniștii și vînzătorii ambulanți acceptă lei românești. Doar la Chișinău am mai văzut asta.

O dezamăgire reală și ușor de verificat e bucătăria palestiniană. Habar nu am de ce e atît de lipsită de imaginație. Pot spune fără ezitare că găsiți mîncare arăbească mai bună în București.

Nu e deloc clar care sînt preferințele lui Dumnezeu, indiferent de ce spun o trupă pop întîrziată pe scenă sau ierarhia ortodoxă din România. Iar Palestina e locul în care te convingi definitiv de asta. Locul în care toți au dreptate și toți greșesc. Locul în care se nasc și se întorc utopiile. Locul în care mulți oameni speră într-o normalitate care nu le e accesibilă. Un cîrciumar palestinian creștin mi-a zis, la o oră tîrzie în noapte, că excesul de religie nu e bun. Ulterior mi-a dăruit o Biblie în arabă.

Te întorci la București cu speranța că Dumnezeul zilelor noastre e incluziv și binevoitor. Ideea că ar putea exista mulți dumnezei mai mici, revanșarzi și exclusiviști, îmi pare intolerabilă. Dumnezeu n-are cum să construiască garduri sau să pună cuțite în mîinile unor puștani. Te întorci la București și te bucuri cum n-ai fost niciodată în stare să o faci de frivolitatea dezbaterilor publice de aici.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.