Hamletizînd despre schimbările climatice

Găsesc într-un recent articol publicat într-o revistă anglo-americană de mai mică circulaţie* o foarte interesantă punere în cadru a chestiunii schimbărilor climatice. Se ştie, o grămadă de oameni (inclusiv specialişti) cred că sîntem pe punctul de a intra, de nu am intrat deja, într-un proces ireversibil de schimbări climatice cu efecte catastrofale. Schimbări, fireşte, produse de noi înşine. Pe de altă parte, o grămadă de oameni (inclusiv specialişti) cred că primii sînt cam alarmişti, că situaţia nu e chiar disperată, că scenariile de viitor nu sînt apocaliptice şi că nu e bine să ne alarmăm. E bine, totuşi, să facem cîte ceva pentru a proteja mediul. Cînd în spatele acestor grupuri s-au aliniat, după interes, industria care produce energie şi partidele politice, disputa a devenit luptă ideologică, cu tot ceea ce presupune aşa ceva în lumea de azi (strategii de comunicare, advertoriale, proteste, susţinerea ideilor prin opere de artă, manipulări mai mult sau mai puţin subtile etc.). Mai precis, alinierea industriei s-a produs pe liniile de forţă ale dezbaterii după natura materiei prime consumate. De-o parte sînt cei care produc energie din hidrocabruri, şi de partea celalaltă sînt producătorii altor variante energetice. La mijloc, ca de obicei, poporul! Ca de obicei, năucit între mesajele divergente. Ca de obicei, sigur pe ce ştie azi, complet nesigur mîine, convins ferm de contrariu, poimîine. Dar chiar şi acei oameni care încearcă să-şi trateze năuceala gîndind raţional (cît de raţional poţi fi într-o dezbatere în care toate părţile încearcă să te înspăimînte – una cu apocalipsa climatică, alta cu falimentul personal) sînt în dubiu. Ei au de optat între o formă de energie poluantă, dar ieftină, şi o formă de energie nepoluantă, dar scumpă. Idealul, fireşte, este o energie şi nepoluantă, şi ieftină. Dar în viaţă, nu-i aşa, idealul nu se întîmplă niciodată. Sau doar foarte rar.

Totuşi, rămîne întrebarea: între cei care ne avertizează că lumea moare sub poluarea pe care o producem şi cei care ne spun să stăm liniştiţi că nu e chiar aşa, cine are dreptate? Un înţelept ar spune că viitorul ne va arăta – dar noi nu sîntem atît de înţelepţi încît să aşteptăm viitorul şi vrem să ştim acum. Pentru siguranţă şi confort interior ne adresăm, ca întotdeauna, ştiinţei. Să ne spună oamenii de ştiinţă cum stau lucrurile. Pe ei îi credem. Nu este ştiinţa oracolul lumii moderne?

Numai că – ne aminteşte Richard Lawson – nu în ştiinţă trebuie să căutăm răspunsul la această întrebare, amintindu-ne de Karl Popper şi de cartea sa din 1934 – Logica descoperirii ştiinţifice. Pînă la Popper, regula era că o propoziţie ştiinţifică este validă atîta vreme cît e dovedită, adică atîta vreme cît e verificabilă prin demonstraţie de orice fel. Popper, însă, a explicat că este imposibil ca o propoziţie ştiinţifică să fie pe deplin dovedită – e doar o chestie de timp ca să apară observaţia sau „descoperirea“ care o va invalida. De altfel – observă Popper –, aşa a şi evoluat ştiinţa, prin descoperirea contextelor în care o teorie dovedită ştiinţific este, totuşi, falsă. Aşadar, pentru a rămîne în cîmpul ştiinţei – zice Popper –, o propoziţie trebuie să fie oricînd presupusă a fi dovedită falsă. Mai precis, propoziţiile care nu sînt niciodată susceptibile a fi dovedite ca false (cum sînt propoziţiile emise din interiorul credinţelor, de pildă) nu aparţin ştiinţei. Această teorie a lui Popper are cel puţin două consecinţe imediate. Prima, că nu există teorii ştiinţifice eterne (chiar dacă unele par aşa) şi că nu există dovezi irefragabile ale acestora. Există doar teorii a căror falsitate nu a fost dovedită încă. Şi a doua consecinţă este că există întotdeauna două părţi în dezbaterea ştiinţifică. Unii care susţin o paradigmă şi alţii care o demolează. De multe ori, aceste două grupuri nu sînt direct contemporane. Totuşi, uneori, sînt. În cazul disputei în jurul modificărilor climatice, de pildă. Interesant – subliniază Lawson – este că fiecare dintre cele două grupuri (apocalipticii şi liniştitorii) pretind rolul celui care răstoarnă paradigma încetăţenită, şi nu rolul celui care o susţine. Apocalipticii spun că lumea e inconştientă şi anesteziată de mesajele liniştitorilor şi ei sînt cei care o trezesc, răsturnînd paradigma general acceptată. Liniştitorii susţin că lumea e deja supusă paradigmei apocalipticilor care, prin mijloacele media, mai ales, şi-au impus deja punctul de vedere şi ei sînt cei care răstoarnă ideea general acceptată că sîntem într-o „criză climatică“, explicînd că nu e chiar, sau deloc, aşa.

Mai departe, autorul articolului se poziţionează clar de o anumită parte a dezbaterii. Nu-l voi urma, nu pentru că aş crede altfel decît el, ci pentru că e păcat să strici o astfel de demonstraţie a normalităţii năucelii. 

* „Climate Science and falsifiability“, de Richard Lawson, în Philosophy Now, sept./oct. 2014 

Sever Voinescu este avocat şi publicist.