Hacktivism: Julian Assange

17 aprilie 2019   PE CE LUME TRĂIM

Arestarea lui Julian Assange are de-a face cu schimbarea de putere din mica republică sud-americană, din mai 2017. Lenin Moreno l-a învins în alegerile prezidențiale pe Rafael Correa, aflat deja de mulți ani la putere. Correa construise în Ecuador un regim socialist, la fel cum făcuseră Hugo Chávez în Venezuela și Evo Morales în Bolivia. Și, la fel ca tovarășii săi, Correa s-a înscris într-o linie hotărît antiamericană, apropiindu-se de Vladimir Putin. Tocmai de aceea n-a ezitat să îi încuviințeze lui Julian Assange azil politic în ambasada sa de la Londra, într-un moment decisiv, atunci cînd risca să fie extrădat de Marea Britanie în Suedia pentru a răspunde acuzațiilor de viol. Exilul de șapte ani a început însă să se fragilizeze odată cu sfîrșitul regimului Correa. Moreno a încercat să deschidă sistemul politic să se înscrie pe un curs de centru-stînga. A liberalizat, chiar dacă doar parțial și timid, economia și s-a distanțat de politica lui Correa inclusiv încercînd o ameliorare a relațiilor cu SUA. Dosarul Assange a devenit, în acest nou context, un balast: azilul acordat lui Julian Assange e nu doar o moștenire a erei Correa, dar și un impediment în raporturile cu Washington. Inițiativa de a pune capăt acestei situații datează încă de la sfîrșitul anului 2017, iar demersurile de a scăpa de Assange s au produs treptat, pînă la episodul final al arestării, săptămîna trecută.

Platforma WikiLeaks creată de Julian Assange pentru publicarea unor documente secrete a devenit celebră prin 2010. Dezvăluirile din seriile WarLogs și Cablegate au prezentat informații despre conduita armatei americane în războaiele din Irak și Afganistan, și cablograme ale personalului diplomatic. O vreme, WikiLeaks a lucrat în parteneriat cu mass-media tradiționale, cu redacții ale unor publicații precum The New York Times, The Guardian, Le -Monde sau Der Spiegel: informațiile brute publicate pe site erau însoțite de analize și explicații. Cu timpul însă, Assange a început să publice documentele obținute aparent fără discernămînt, fără nici un fel de filtru și fără analiza competentă a unor jurnaliști profesioniști. Pe WikiLeaks au apărut astfel informații de interes general, dar și documente confidențiale ori secrete sau corespondență privată, cu sau fără relevanță publică, aparent haotic și, oricum, într-o cantitate indigestă: -Assange se vedea un „campion al transparenței radicale“. Că multe dintre documentele publicate au fost obținute pe filiere netransparente, mai treacă-meargă: e perfect legitim ca un jurnalist să dezvăluie informații obținute de la surse și e firesc să-și protejeze sursele păstrîndu le anonimatul. Însă, în lupta sa pentru transparență, Assange a ajutat o agentă a serviciilor americane să spargă o parolă pentru a obține acces la fișiere secrete. Pe care, apoi, le-a publicat. Aici a depășit limitele profesiei de jurnalist. Cu timpul, a devenit evident că nici măcar angajamentul pentru transparență nu are o acoperire universală și că țintele WikiLeaks sînt selective. Ele se suprapun cu agenda lui Vladimir Putin: destabilizarea SUA și a Occidentului, în general, păreau să fi devenit și obiectivele lui -Assange. Faimosul raport Muller demonstrează, printre altele, și modul în care Rusia a intervenit, cu ajutorul WikiLeaks, în alegerile din 2016.

Iar condamnarea a 12 agenți ruși, în 2018, a arătat modul în care serviciile de informații militare rusești au lucrat îndeaproape cu WikiLeaks pentru a conspira împotriva Statelor Unite. Dacă va fi extrădat în SUA și judecat, probabil că se vor găsi și alte legături între WikiLeaks și Rusia lui Putin. Pînă una-alta, Julian Assange e mai mult un activist decît un jurnalist. Un hacktivist.

Condamnat în Marea Britanie pentru că s-a sustras Justiției (ascunzîndu-se în ambasada Ecuadorului), cercetat pentru viol în Suedia și considerat o amenințare la adresa securității naționale în SUA fără să fi fost aduse acuzații clare împotriva sa, Julian Assange reprezintă un caz important, poate hotărîtor în materie de libertate a presei. Dacă Justiția americană va apuca să se ocupe de acest caz – și dacă îl va trata corect –, procesul ar putea ajuta la elaborarea unei definiții funcționale a ceea ce presupune jurnalismul și la stabilirea unei linii de demarcație clare între agenții de propagandă și jurnaliștii autentici. Desigur, nu e treaba Justiției să hotărască asta, ci a societății civile și mai ales a breslei. Dar, poate, în contextul procesului, jurnaliștii vor înțelege că pentru a sprijini libertatea de exprimare e necesar uneori să recurgi la gesturi radicale. Cum ar fi să demaști falșii jurnaliști, care doar se folosesc de eticheta unei profesii cît se poate de onorabile pentru a acoperi propaganda unor state adversare ale libertății. Mai e, apoi, și reversul poveștii: odată stabilit că Assange nu e jurnalist, arestarea lui e o amenințare la adresa libertății presei. Căci cazul său va putea fi folosit cu ușurință pentru a-i eticheta drept propagandiști pe jurnaliștii autentici care critică puterea putinistă, trumpistă etc.

Mai multe