Guvernul de stînga care taie salarii

La un moment dat, pînă și PSD va trebui să admită: guvernul său, indiferent de numele premierului, habar nu are ce face. Se iau decizii heirupist și fără o proiecție coerentă a consecințelor. Se renunță la ele la fel de ușor pe cît se iau, uneori fără vreo explicație. Unele se cîrpesc în grabă, din nou, fără calcule prealabile.

Bîlbele comice din jurul declarației 600, constatarea stupefiată și stupefiantă că scad salarii în mai multe domenii în timpuri de majoră creștere economică, incoerența generală a administrației arată nu numai dezorientarea și amatorismul actualei coaliții de guvernare, ci și faptul că nu există nici un fel de provocare externă care să o oblige să se gîndescă de două ori înainte de orice experimente fiscale sau de orice altă natură.

Poate cea mai cinică decizie a coaliției PSD-ALDE a fost trecerea contribuțiilor sociale de la angajator la angajat, într-un gest fără precedent pentru un stat al Uniunii Europene. Coaliția i-a pedepsit astfel pe cei mai săraci dintre români, precum și pe cei care au avut ghinionul să accepte slujbe în companii administrate de indivizi egali în cinism cu habarniștii fiscali ai PSD. Oricît încearcă PSD să convingă că nu sînt oameni care au pierdut de pe urma „revoluției fiscale“, ei există, ba chiar aceia cît de cît organizați amenință cu greva. Gîndirea magică a PSD – dacă nu vorbești despre ei, nu există – nu prea funcționează în acest caz.

România are o istorie de guvernare crudă – de la curbele de sacrificiu interbelice pînă la deciziile de scădere a salariilor din epoca Boc, totul sub aerul mincinos al solidarității. În cazul unui guvern de stînga, cum este cel actual, e chiar mai șocantă nepăsarea. Pentru că a ajuns la guvernare sub semnul justiției sociale, dar guvernează sub steagul disprețului față de toți cei care nu se pot apăra sau nu au o rudă, un prieten sau un partener prin cercurile concentrice din jurul „Supremo“-ului pesedist, Liviu Dragnea.

Am scris de mai multe ori în acest spațiu despre starea deplorabilă a opoziției de dreapta la actualul guvern. Ceea ce se observă mai puțin este satisfacția unei bune părți a parlamentarilor de opoziție față de diverse măsuri fiscale ale Guvernului. Este partea aceea de opoziție mai puțin vocală, dar teribil de utilă Puterii în momente bine determinate.

Într-un fel, PSD este visul secret al libertarienilor care au ajuns să domine discret orice discuție despre economie prin cercurile celor două partide importante de opoziție. Libertarieni care votează voios aministii fiscale pentru tot felul de dezvoltatori imobiliari, dar tac mîlc cînd veniturile cîtorva sute de mii sau milioane de oameni sînt afectate de arbitrariul guvernamental. Aceștia sînt oamenii care se pregătesc să preia guvernarea de la PSD.

Alt brand de cinici inutili. Vâlcovi și mișe vopsiți în culorile USR și PNL. Faptul că astfel de oameni sînt alternativa la PSD e explicația parțială pentru lipsa de tracțiune a Opoziției. Struți ideologici incapabili să vadă dincolo de nisipul gropii în care și-au vîrît capul. Lipsite de empatie, aceste accidente politice se miră stupid că nu primesc încredere.

Dincolo de scenarii care implică Justiția, PSD nu poate fi atacat cu succes decît dintr-o singură parte. Aceea care privește interese directe ale oamenilor – salarii, birocrație, sănătate, educație. Punerea statului în serviciul oamenilor, nu fantezista sa desființare. Nu aș vrea să se înțeleagă de aici că întreaga opoziție este așa, însă, cel puțin la nivel de gîndire economică, mișele domină, vâlcovii decid. De ce ar cumpăra cineva o clonă cînd originalul guvernează?

De altfel, e ușor de observat ce confortabil se simte PSD cu actuala opoziție. Le împlinește dorințele secrete și, la schimb, ei nu pun probleme majore. Închipuiți-vă disconfortul PSD dacă vreunul dintre partidele care i se opun formal astăzi ar vorbi cu adevărat în numele unor categorii sociale bine definite, dacă ar reuși să articuleze altceva decît nemulțumiri estetice, de stil sau generice.

Dincolo de tot felul de strategii de comunicare, Opoziția românească trebuie în primul rînd să învețe empatia și să caute relevanța. Îi vezi adesea vorbind pe subiecte de împrumut, bănuite, nu simțite. Presupuse, nu documentate. Ruptura între ea și votantul real e aproape înspăimîntătoare. Cei mai slabi cu duhul dintre membrii lor de partid sînt ușor de identificat după prezumția clamată zgomotos că votanții altora nu-s tocmai inteligenți. Reproșează electoratului lipsa de entuziasm fără să încerce măcar să înțeleagă resorturile ei. Dorința de a lua mai multe voturi e aproape instantaneu învinsă de cea de autovalidare cu mijloace primare, de clasa a doua. Și toate astea în vremea unui guvern de stînga care taie salarii. Enormitatea acestei situații neexploatate de opoziție e probabil definiția acestei legislaturi.

Uitați-vă înainte cu prudență. Este esențială pentru evitarea unei dezamăgiri. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.