Guverne sub acoperire

Motivul numărul unu de disconfort pentru opinia publică românească este de ce nu au fost băgate în seamă mai eficient rapoarte ale SRI cu privire la contractele comerciale dintre unii furnizori de consumabile și spitale. Prea puțini conaționali par a se mira de ce au fost emise informări, în primul rînd. La comisia de specialitate a Parlamentului, reprezentanții instituționali ai SRI au explicat care a fost baza legală. Ei nu urmăreau o anumită firmă. Ei monitorizau un întreg domeniu de activitate (sistemul de sănătate) care, pe lîngă asistența socială și sistemul de învățămînt, face parte din (prea) largul spectru de politici de care trebuie să se ocupe SRI-ul, conform strategiei naționale de apărare, ca parte din ceea ce poate aduce atingere siguranței naționale.

Nu poate nimeni nega faptul că sistemele de sănătate și educație reprezintă subiect de prioritate publică majoră, asemeni sistemului de asigurări sociale. Dar introducerea lor pe o listă a domeniilor strategice care pot aduce atingere securității naționale și, implicit, mandatarea SRI pentru a monitoriza informativ cele ce se petrec în școli, spitale și case de pensii nu îmi pare cu totul în regulă, după cum nu neg total existența unor avantaje. Primul necaz este că Serviciul are nevoie de timp, oameni și bani pentru a suplini deficitul de competență al administrației formale (funcționarii ministerelor și ai agențiilor descentralizate ale statului). Îmi pare plauzibil ca analiștii SRI să aibă un avantaj în comparație cu cei ai Guvernului. Prea multele numiri și demiteri pe criterii mai degrabă politice decît de competență au slăbit, tradițional, administrația românească, în ultimul secol și jumătate (incluzînd, evident, și anii comunismului). Dacă mai adăugăm și istoria lungă a corupției micului sau mai marelui funcționar de stat, ajungem la concluzia că România ar putea reprezenta o vulnerabilitate majoră în flancul estic occidental, cam ca Ungaria, Bulgaria și Grecia.

De aceea, pun într-un context logic vizitele dese ale doamnei Victoria Nuland în regiune și avertismentele sale cu privire la corupția din țări care sînt prea aproape de frontul ucrainean. Pare logic ca Statele Unite să nu privească relaxat la state cu o administrație slabă, permeabile la șantaj și mită cu iz de rublă. A se reaminti acuzele de corupție la nivel înalt lansate spre guvernul lui Orbán și vizita lui Putin la Budapesta. Apoi, poziția pro-rusească a guvernului (teoretic antisistem) Syriza. În fine, imaginea de țară în care nimic nu mișcă fără aprobarea unor interlopi „umbroși“ și violenți, pe care o are Bulgaria. Pînă una-alta, România are imaginea unei țări în plină vîltoare anticorupție și care, alături de Polonia, reprezintă un pilon al rezistenței occidentale împotriva avîntului rusesc pe scena politică (și militară) regională. Așadar, acesta ar fi avantajul implicării SRI în monitorizarea școlilor, spitalelor sau caselor de pensii. Practic, li s-a dat rolul de supliment de vitamină pentru o administrație anemică. Ceea ce, pe termen scurt sau în condiții speciale, poate funcționa bine.

Mi-e teamă însă de efectele perverse. Oricare dintre șefii SRI „de ramură“ se poate simți mult mai informat decît oricare dintre miniștri, nu neapărat în materie de contraspionaj (asta ar fi normal), cît în ceea ce privește lucruri mai lumești, care ar trebui să stea la baza unor politici „civile“ cum ar fi, de exemplu, salariul minim pe economie sau leafa profesorilor (două exemple la întîmplare). Cît de rezistentă la sminteala puterii trebuie să fie o asemenea persoană pentru a ignora tentația de a face (mai) bine țării decît un ministru lovit, inevitabil, de coroziunea aparițiilor publice mai mult sau mai puțin inspirate și de pisălogeala continuă a ziariștilor, în conferințele de presă?

De aceea, mi-e mai teamă de politicile elaborate pe baza unor informații obținute „sub acoperire“, deși s-ar putea să fie mai bune și mai eficiente decît cele clasice. Le recunosc meritele, dar tot mă tem de ele. Nu știu de ce. Din instinct, poate.