Guvern politic, eşec plenar
Atunci cînd președintele Iohannis vorbește despre necesitatea unui guvern politic după alegeri, putem să remarcăm două lucruri. Primul dintre ele este că președintele are dreptate. E obligatoriu ca după alegeri guvernul să nu arate ca actualul cabinet din punct de vedere al sprijinului politic. Emiterea de facturi fără adresă trebuie să înceteze înainte ca România să devină un caz special de iliberalism care fentează pînă și democrația electorală. A doua constatare pe care o putem face e că asistăm, în pregătirea alegerilor parlamentare, la un eșec semnificativ al strategiei politice a actualului președinte.
Klaus Iohannis și-a exprimat speranța că partidele vor profita de pauza meciului Putere – Opoziție pentru a se reforma. Nu s-a întîmplat deloc asta, iar actorii principali sînt neschimbați față de acum un an de zile, cînd cabinetul Cioloș nu era încă instalat. Dacă facem abstracție de cîteva figuri dispărute prin săli de judecată, aproape toată lumea și-a păstrat locurile și așteaptă febril finalul experimentului tehnocrat.
Sigur că Victor Ponta nu mai este președinte al PSD, dar asta n-are nici o legătură cu speranțele publice ale șefului statului. Schimbarea unui lider de partid nu înseamnă obligatoriu și schimbarea valorilor și comportamentului respectivei întreprinderi. În treacăt fie spus, Ponta este aproape la fel de influent și probabil mai bine situat în sondaje decît atunci cînd era premier. Cît despre pesedismul de mîna a doua practicat de noul PNL, ăsta e un subiect la care voi reveni, probabil, săptămînile următoare.
În fapt, această perioadă de tranziție nu a făcut decît să adîncească tranșeele vechiului sistem politic, să îl imunizeze și, eventual, să îl mai scuture de cîteva rețineri. Experiența tehnocrată se va fi încheiat în termeni ambigui, iar întoarcerea la nereformatele PNL și PSD (USL, dacă vreți) devine cumva firească. Iar șeful statului este, în bună măsură, responsabil.
Presiunea pentru reformarea clasei politice (de la legi electorale pînă la valori care justifică acțiunea) a fost la îndemîna sa. Nu s-a folosit de ea. Nici pe de departe. Din contra, președintele României a preferat să plutească pe un dubios val de complicitate și inexplicabilă autosuficiență, asemeni unui monarh preocupat mai degrabă de picturile de pe pereții palatului între care speră că istoria va regăsi și un portret de-al său.
Atunci cînd, după demisia cabinetului Ponta (în condiții încă neclare), președintele României a ales un guvern de tranziție în locul alegerilor, dl Iohannis a încercat probabil să își protejeze cîțiva apropiați de prin PNL care nu dădeau semne că vor sau pot să facă față fie și unui PSD aflat în retragere. Nu e greu de bănuit și un calcul care ar fi putut viza diverse rețele de influență mai puțin transparente decît un partid. Însă orice calcul ar fi făcut președintele, rezultatul e negativ. Klaus Iohannis n-a făcut decît să compromită ideea că sistemul politic românesc va face un salt calitativ semnificativ. În fapt, ce a obținut președintele este o fortificare a PSD, o consacrare a slăbiciunii structurale a PNL, dublate de o deschidere a porților pentru discursul izolaționist și antioccidental. Accidentul care este USR e mult prea recent și netestat ca să poată fi deocamdată așezat în vreo taxonomie politică.
Altfel spus, prestigiul și greutatea funcției prezidențiale au funcționat în acest an de zile pentru întărirea statu quo-ului anterior schimbării de guvern. Cele mai multe rețele de influență politico-mediatică rămîn neatinse, interesele economice la limita legalității au fost doar marginal afectate, iar depresia publicului tinde să ia forme nu tocmai democratice. În paralel, sub privirea blîndă a președintelui, am putut observa o vînzoleală nefirească și stînjenitoare în zona serviciilor secrete, care, în absența unui real control civil, ni se dezvăluie în deplinul lor ridicol.
Sigur, președintele poate replica oricînd că atribuțiile sale sînt limitate. Însă simbolistica oricărei intervenții publice de pe poziția omului care are cele mai multe voturi în spate nu va fi niciodată suficient de mică încît să nu conteze. Am văzut asta la predecesorul său, ale cărui intervenții au contat chiar și un ultimele zile de mandat cînd statura sa se micșora cu fiecare minut petrecut în funcție. Ar mai fi de spus că imobilismul dlui Iohannis, lipsa sa de entuziasm sau dorință de implicare provoacă victime colaterale inclusiv în rîndul celor de care s-a folosit pentru a cîștiga timp după toamna trecută și pe care azi îi îndeamnă neconvins să intre în partide.
Miniștrii cabinetului Cioloș au de-a face zilele astea cu un potop de acuzații venite din toate părțile și sînt lăsați să se descurce fiecare după posibilități, fără ca șeful statului sau apropiații săi să facă exces de zel în apărarea lor. Din punctul ăsta de vedere, președintele României își exersează calm cinismul. Nu e clar la ce îi folosește. De construit nu poate construi nimic cu el.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.