Guantanamo

23 aprilie 2007   PE CE LUME TRĂIM

Încă de la începutul războiului din Irak, cînd s-a decis ca prizonierii să fie "provizoriu" deţinuţi la baza de la Guantanamo, aranjamentul a părut suspect. Guantanamo este o bază militară, situată în sudul Cubei, în conformitate cu un acord încheiat între SUA şi Cuba încă înainte de venirea lui Castro la putere. Nefiind pe teritoriul Statelor Unite, celor internaţi acolo nu li se aplică legile de care beneficiază prizonierii din SUA bănuiţi de vreun delict. Deţinuţii de acolo sînt persoane de diferite naţionalităţi, suspecte de a fi colaborat cu talibanii sau că au fost membri operativi ai organizaţiei teroriste Al Qaeda: "duşmani combatanţi", nu prizonieri de război. Şi în această calitate ies de sub jurisdicţia legilor SUA; nefiind cetăţeni ai Statelor Unite, pot fi interogaţi şi ţinuţi în detenţie oricît, la infinit, dacă e necesar. Criticii acestei stări de lucruri susţin că e o gaură neagră şi în aceste condiţii e permis orice abuz. Curtea Supremă a Statelor Unite a dat două decizii încercînd să aducă lagărul de la Guantanamo sub jurisdicţia Congresului Statelor Unite şi a organismelor judiciare din această ţară. În momentele sale de maximă aglomerare, la Guantanamo erau 750 de deţinuţi. Mulţi au fost eliberaţi în cei cinci ani de cînd a fost înfiinţată această închisoare atipică. La sfîrşitul anului 2006, conform unui raport al Comitetului Crucii Roşii, mai erau 232 de deţinuţi din 40 de ţări, majoritatea din Afganistan şi Pakistan. Legea interzice tratamentul "crud" sau inuman, dar acceptă necesitatea interogatoriilor coercitive, considerate ca un mijloc important de a căpăta informaţia necesară încetării într-un mod demn a luptelor. Oponenţii acestei legi arată că prizonierii nu au dreptul să invoce vechiul habeas corpus, nu sînt protejaţi de Convenţia de la Geneva, regulile conform cărora acţionează aceste tribunale nu sînt corecte, brutalităţile sînt permise, mulţi nu vor avea parte de nici un proces, ci doar de o detenţie prelungită. Fiecare afirmaţie de mai sus poate fi probată prin nume, fapte şi date. Partizanii atitudinii dure nu cred că trebuie să fie excesiv de delicaţi cu persoane gata să ucidă civili şi să distrugă clădiri publice, doar pentru a demonstra superioritatea credinţei lor. Şi că, în acest context, nici un mijloc nu este prea dur pentru a-i face pe cei gata să pornească pe calea islamismului militant să se opească, ştiind că pedeapsa va fi dintre cele mai dure. Moartea? Dar ei nu sînt speriaţi de moarte. Fanaticii nu sînt speriaţi de lămpile care ard zi şi noapte la Guantanamo, ei oricum sînt dispuşi să moară pentru crezul lor. În ultimele săptămîni au început să se desfăşoare procese pe baza mărturiilor şi dovezilor obţinute la Guantanamo; s-au emis condamnări. Nu se va şti niciodată precis (sau oricum nu în viitorul apropiat) dacă cei condamnaţi sînt într-adevăr cei vinovaţi, sau doresc să-şi asume poziţia de martir în ochii lumii. Cei mai mulţi dintre cei rămaşi în închisoare nu vor ajunge, probabil, niciodată în faţa tribunalului: anual, Administrative Review Board va determina dacă ei mai ameninţă Statele Unite sau pe aliaţii lor. Majoritatea mărturiilor sînt documente secrete. Cei eliberaţi din lipsă de probe povestesc că au stat în condiţii de detenţie foarte rele şi spun că au fost torturaţi. Administraţia neagă. Faptul că Amnesty International a etichetat lagărul drept "un simbol al injustiţiei şi al abuzului, inacceptabil în termenii drepturilor omului" e corect. Incorectă e situaţia cînd nici Amnesty, nici vreo altă organizaţie nu au pus la dispoziţie o metodă prin care atentatorii-sinucigaşi să poată fi opriţi din acţiunile lor. Aceasta de la Guantanamo nu e bună: o spun şi americanii. "Preşedintelui Bush i s-a spus de nenumărate ori de către secretarul de Stat, de către membrii Congresului, de către liderii guvernelor prietene - şi de către opinia publică americană - că lagărul de detenţie din Golful Guantanamo a alterat profund credibilitatea naţiunii americane în calitatea ei de campion al dreptăţii şi al drepturilor omului." (The New York Times, 7 aprilie) Acest război a început pentru democratizarea Irakului, nu pentru construirea unor temniţe asemănătoare cu cele ale lui Saddam Hussein în vecinătatea Statelor Unite. Războiul se va termina. Dar nu într-un mod demn.

Mai multe