„Google este tatăl meu”
Cam toată lumea este de acord că perioada pandemică a fost una cu mari pierderi pe toate planurile. Că îi spun unii dezastruoasă sau doar nefastă, că unii consideră efectele ei dramatice, iar alții doar moderat negative, nu cred să fie mulți care să o situeze într-o zonă a pozitivului.
Desigur, sînt și cei care au descoperit în această perioadă confortul unei munci desfășurate exclusiv online, fără să se mai deplaseze la birou. Am auzit destui care nu s-ar mai întoarce în ruptul capului la munca desfășurată în spațiul convențional al biroului dintr-o clădire destinată unui astfel de scop. Munca remote a devenit, pentru aceștia, un mod de viață. Dincolo de beneficiile confortului pe care le aduce, poate chiar ale eficienței, eu nu sînt însă chiar sigur că e un cîștig social acest nou mod de a te situa în job. Dar asta nu face obiectul discuției de față.
În plan educațional, nu știu dacă aș folosi chiar termenul dezastru, dar, în mod cert, etapa pandemică a adus multe neajunsuri. Au fost ani în care acumulările au încetinit pentru o mare parte dintre elevi. Cu toate eforturile care s-au depus de la un punct încolo, la nivel sistemic, pe partea de logistică și de orientare curriculară, respectiv la firul ierbii, de către majoritatea profesorilor, acești ani au redus ritmul asimilării de informație și al formării de competențe. La nivel sistemic, s-a îmbunătățit mult nivelul dotărilor informatice, rețele de Internet, echipamente în școli și tablete sau laptop-uri oferite elevilor. De asemenea, s-au produs unele documente curriculare care să optimizeze procesul didactic online, să ofere sprijin pentru recuperare, s-au redactat îndrumare metodologice etc. S-au organizat cursuri de formare pentru predarea online, pe de o parte pentru familiarizarea profesorilor cu platforme digitale pe care să-și poată desfășura activitatea, pe de altă parte pentru a-i ajuta să deprindă strategii didactice care implică utilizarea mediului online, a facilităților digitale, a unor aplicații virtuale etc. Mai ales în această privință, a ultimelor aspecte enumerate, nu cred că se pot nega nici cîștigurile pe care această perioadă le-a adus. Profesorii au avut ocazia să învețe cum să se desprindă de utilizarea exclusivă a manualului tipărit și a tablei negre pe care scriu cu cretă sau a tablei albe pe care scriu cu markere.
Ei bine, perioada de activitate online s-a încheiat, odată cu ridicarea stării de alertă. Și chiar dacă pandemia nu este încă învinsă, ne-am întors cu toții, în mediul educațional preuniversitar, la sălile de clasă cu prezență fizică. Ne-am întors la ceea ce numeam normalitate și la ceea ce afirmam că ne lipsește și că este absolut necesar, imperios necesar, pentru a desfășura un act pedagogic de calitate, care să favorizeze și asimilarea cunoașterii, și formarea competențelor, și construcția reperelor umanului, din perspectiva relațiilor sociale, comunitare, cu tot ceea ce înseamnă asta: emoții, sentimente, comunicare directă, repere și modele. Ce bine!
În acest nou context, am avut ocazia de a asista la cîteva lecții ale unor profesori, reveniți din perioada online la activitățile față în față, cu săli pline cu elevi, cu sau fără măști, mai mult fără. Profesori de diverse generații, de la proaspăt absolvenți, care au intrat de un an în sistem, pînă la profesori cu experiență, cu grade didactice, cu zeci de ani de muncă la catedră. Am văzut lecții bune, construite cu atenție, respectînd cu rigoare în general programele școlare și etapele unui demers didactic coerent și complet, pașii unei lecții echilibrate. Am văzut asta la țară și la oraș, în școli gimnaziale și licee, de la profiluri tehnologice la cele teoretice.
Ce m-a frapat și spre ce vreau să mă îndrept cu observația mea punctuală, sperînd că nu voi fi perceput greșit, căci nu este vorba totuși despre o critică!? În absolut nici una dintre aceste situații, nu am văzut că ceea ce ar fi trebuit să se cîștige de pe urma experienței pandemice s-a cîștigat cu adevărat. În nici una dintre situații nu am descoperit demersuri didactice care să integreze ceea ce se presupune că etapa online ar fi favorizat: elementele unei educații care să valorifice digitalizarea. Am redescoperit demersurile clasice, în care sînt inserate cel mult niște prezentări Power Point sau cîte un filmuleț. Or, asta nu înseamnă demers care să integreze elementele educației digitale. În nici o situație nu am văzut că elevii sînt puși să folosească un instrument digital, un telefon, o tabletă. Și nu mă refer la a-i pune să caute sensul unui cuvînt pe DEX online.
În urmă cu vreo cinci ani, odată cu intrarea în vigoare a noilor programe școlare pentru gimnaziu, a devenit obligatorie însoțirea manualului clasic de un manual digital. Să ne înțelegem, nu este vorba despre un PDF al manualului, ci despre un suport digital care integrează diverse aplicații, exerciții, demersuri particularizate pentru mediul virtual. Ei bine, nici măcar pe acestea, care au apărut înainte de pandemie, nu le-am văzut utilizate și estimez că ele nu sînt un instrument curent al majorității profesorilor sau elevilor.
Ce vreau să spun? Am scăpat de predarea online, ne-am întors în sălile de clasă. Dar ar fi păcat ca toate aceste elemente de modernitate, care pentru elevii noștri reprezintă cotidianul, ei fiind prin excelență generații digitale, să se piardă și să nu fie integrate creativ în educația pe care de acum încolo o vom construi. Aici văd o mare provocare la care trebuie să răspundem noi, profesorii. Dacă ne întoarcem la modelele convenționale ale copilăriei noastre, doar cu manualul tipărit, cu creta și cu discursul frontal, cu lectura de pe un PPT eventual, adîncim doar o prăpastie dintre noi și generația X, care va fi, în raportul cu noi, asemeni instanței lirice din foarte frumosul poem al lui Andrei Dósa: google este tatăl meu / de la el am învățat cum se face / nodul la cravată / am apelat la el / de mai multe ori într-o singură zi / decît la tata în toată viața mea.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.