Glumind, despre alegerile prezidenţiale
Sînt cîteva lucruri care continuă să mă mire de cîte ori vine vorba despre alegeri prezidenţiale la noi. Primul e că absolut toţi oamenii îşi doresc acelaşi lucru de la preşedinte: să aibă grijă de români, să fie bun şi cinstit, să fie drept. Atunci, cum se face că se votează atît de diferit? Dacă toţi vrem acelaşi lucru de la preşedinte, cum de unii votează cu V.V. Ponta, alţii cu K.W. Iohannis, unii cu C. Popescu-Tăriceanu, alţii cu M. Macovei, ba chiar unii cu E. Udrea? Al doilea lucru care mă miră este convingerea atît de răspîndită că votul popular nu contează prea mult, cuplată cu prezenţa sîrguincioasă la urne, adesea de la primele ore ale votării, tocmai a celor care cred aşa ceva. După aceşti electori, nu voturile poporului, ci alte instanţe superioare decid, de fapt, cine va fi preşedinte. Lista instanţelor care decid: „serviciile“, americanii, ruşii, masonii, „oculta“, multinaţionalele, Biserica Ortodoxă Română, NATO şi UE, fosta Securitate reconstituită, „guvernul mondial“, diverse „grupuri“ precum cel ştiut de la Bilderberg ori cel de la Roma. Cum ziceam, uimitor este că exact cei care cred acest lucru merg şi votează cu convingere un candidat sau altul, după cum le spune lor conştiinţa. Speră, probabil, că instanţa decidentă le va asculta opţiunea. Al treilea lucru care mă miră este că nu apare de atîţia ani nici un candidat care să spună în campanie o glumă bună. I-am auzit pe candidaţi atacînd letal pe contracandidat, promiţînd enorm şi minţind monstruos, i-am văzut încercînd să pară altceva decît sînt (aceştia au pierdut întotdeauna alegerile), i-am văzut încercînd să ne convingă pe noi să sîntem altfel decît sîntem (aceştia au cîştigat, de regulă, alegerile). Dar nu i-am auzit spunînd o glumă bună. Ca să dau un imbold, reproduc aici cîteva glume ale unuia dintre cei mai mari preşedinţi ai lumii, Ronald Reagan.
1. Un fermier ajunge în posesia unei bucăţi de pămînt nelucrat, care arăta foarte rău. Gunoaie şi buruieni, pămînt împietrit şi stîncos, un firicel de apă imprecis şi băltos, rozătoare şi tîrîtoare din cele mai respingătoare, mişunînd peste tot locul. Omul şi-a suflecat mînecile şi a trecut la treabă. A curăţat, a desţelenit şi a arat, şi a obţinut un pămînt bun, pe care a cultivat şi porumb, şi legume, şi a plantat pomi. A decolmatat albia şi a obţinut un rîu vesel, cu apă cristalină şi rece, cu care iriga culturile. Cu pietrele scoase din pămînt a pavat un drumeag pe lîngă pomi. A construit o casă frumoasă, cu prispă şi şezlonguri. După ani de muncă îndîrjită, a privit la tot ce a făcut şi s-a simţit mîndru. Totul arăta cu adevărat minunat, rod frumos al unei munci grele. Şi atunci, s-a gîndit să meargă în sat, la biserică şi, după slujbă, s-a apropiat de preot şi l-a invitat să vadă ferma lui. Preotul, amabil, a venit imediat şi s-a aşezat strategic, să poată privi tot, şi a zis: „Minunat! Ia uite ce pajişte frumoasă e în curtea ta – Dumnezeu a fost bun cu tine. Ia uite ce culturi bogate – Dumnezeu te-a binecuvîntat. Ia uite ce rîu vesel şi ce pomi prietenoşi, plini cu fructe gustoase – Dumnezeu a avut grijă de tine. Ia uite ce casă minunată ai – Dumnezeu a fost generos cu tine. Da, privesc totul în jur şi văd că Dumnezeu te-a ajutat.“ Pe măsură ce preotul vorbea, omul nostru devenea tot mai iritat şi, cînd preotul a terminat, omul nostru a spus: „Părinte, aş fi dorit să treceţi pe aici să vedeţi cum arăta locul cînd era stăpînit doar de Dumnezeu, singur.“
2. Un fermier conduce căruţa trasă de cal – în care se găsea el, alături de cîinele lui –, cu destulă prudenţă, pe un drum, dar nenorocirea se petrece: un automobil condus impetuos loveşte căruţa în plină viteză şi face totul praf. Printr-o minune, fermierul supravieţuieşte, cu cîteva oase rupte, şi ajunge să se judece cu compania de asigurări pentru acoperirea costurilor de spitalizare. La proces, avocatul companiei de asigurări îl întreabă: „E adevărat că imediat după accident, cînd a venit şeriful la faţa locului, v-a întrebat cum vă simţiţi şi aţi răspuns că niciodată în viaţă nu v-aţi simţit mai bine, mai sănătos şi mai în formă?“ „Da“, răspunde fermierul. „Nu mai am nimic de adăugat“, i-a spus avocatul judecătorului, întorcîndu-se, cu aer victorios, la locul său. Doar că celălalt avocat, al fermierului, a spus: „Vă rog să spuneţi în ce împrejurări aţi răspuns astfel şerifului.“ „Sigur“ – zice fermierul – „eram întins pe jos, pe asfalt, cînd m-am trezit după impact, şi mă dureau toate cele şi am văzut cum maşina şerifului, cu toate luminile aprinse, opreşte lîngă mine, şi l-am văzut pe şerif cum se dă jos şi merge la calul meu, care zăcea în chinuri, cu picioarele rupte, sîngerînd, şi care scotea un fel de nechezat sfîşietor, continuu, şi şeriful s-a apropiat de cal, a îngenuncheat lîngă el, l-a mîngîiat uşor, a văzut în ce stare este, s-a ridicat în picioare, a scos pistolul din teacă, a ochit capul calului şi a tras. Apoi, l-am văzut cum s-a apropiat de cîinele meu, care zăcea într-o baltă de sînge şi urla, cu şira spinării ruptă, de ţi se muiau picioarele, şi s-a aplecat asupra lui, l-a mîngîiat, l-a privit un pic şi apoi s-a ridicat în picioare, a scos pistolul, a ţintit şi a pus capăt suferinţelor bietului meu cîine. Apoi, l-am văzut pe şerif cum vine spre mine, se apleacă asupra mea şi mă întreabă cum mă simt...“
3. O biată femeie vinde covrigi cu 25 de cenţi bucata, la intrarea într-o anume instituţie. În fiecare zi, un domn bine îmbrăcat, şef important în acea instituţie, trece pe lîngă ea şi pune 25 de cenţi pe măsuţa ei, fără să ia vreun covrig. Chestia asta se întîmplă zi de zi, vreme de un an şi, la un moment dat, într-o dimineaţă, domnul intră în clădire, lasă 25 de cenţi pe masa femeii şi trece fără să ia vreun covrig, iar ea îl prinde de mînă, el se opreşte şi o priveşte emoţionat şi îi spune: „Probabil vrei să ştii de ce trec în fiecare dimineaţă şi las cîte 25 de cenţi, fără să iau vreun covrig.“ Ea îi răspunde: „Nu. Vreau doar să-ţi spun că, începînd de azi, covrigul costă 35 de cenţi.“
Sever Voinescu este avocat şi publicist.