Globalizarea crizei, naționalizarea resurselor
Citite superficial, statisticile oferă o imagine înșelătoare. Iar prejudecățile întăresc percepția, eronată, cu privire la efectul nivelator al pandemiei de COVID-19. Da, într-adevăr, virusul nu face distincția între rase sau clase sociale. Toți oamenii, în egală măsură, se pot infecta. Șansele de supraviețuire depind de starea generală de sănătate a fiecăruia, de anumite date genetice, dar și de capacitatea statului de a adopta și apoi de a implementa politici publice. Accesul la resurse nu este, nu poate fi egal. În competiția pentru măști de protecție, aparate de ventilare, medicamente etc., cei mai bogați ajung mai repede și își pot asigura necesarul; cei rămași în urmă își dispută rămășițele.
● Pandemia a forțat o repliere a economiei: globalizarea crizei sanitare, naționalizarea resurselor necesare pentru a o combate. În ciuda eforturilor de a găsi o voce comună (în Europa), criteriul național prevalează. Ajutoare de stat. Interzicerea de importuri sau exporturi pentru anumite bunuri. Înghețarea prețurilor pentru anumite produse. Suspendarea Spațiului Schengen. Impunerea unor restricții de circulație fără precedent. Toate acestea restructurează relațiile economice.
● Virusul a scos în evidență numeroase inegalități economice între state și în interiorul statelor. Țările înstărite evaluează, pe de o part, riscurile pentru sănătatea cetățenilor și, pe de altă parte, daunele economice generate de imperativul izolării. Ele își pot permite o redeschidere treptată a economiei, pot rezista mai mult chiar în condiții de recesiune, pot continua să-și finanțeze sistemul de sănătate etc. Însă nu toate țările au această opțiune: state mai sărace pot fie să intre într-o izolare strictă, cu riscul unei recesiuni catastrofale, care va expune populația la sărăcie extremă și la moarte prin înfometare, fie să funcționeze „normal”, cu riscul ca oamenii să moară pe capete, răpuși de virus. Doar cei bogați au, cu adevărat, posibilitatea de a rezista. Și de a alege.
● Fiecare țară își numără paturile de terapie intensivă și aparatele de ventilare. Criteriul de alocare este național. Germania, care a preluat pacienți grav bolnavi din alte state europene, e o excepție notabilă. Dar, una peste alta, s-a văzut în această criză cum cetățenia contează mai mult decît drepturile omului. Refugiați, migranți, lucrători sezonieri veniți din alte state sînt mai vulnerabili decît cetățenii „cu acte în regulă”. Cei care lucrează „la negru” sau „la gri” au fost măturați de criză, repatriați în grabă cu mijloace proprii sau pe spezele statelor de apartenență. Numai în Italia, o țară grav afectată de pandemie, sînt în jur de trei milioane de cetățeni care lucrează fără forme legale: la marginea sistemului, deci în afara lui.
● Fondul Monetar Internațional a fost conceput tocmai pentru a putea sprijini țările în curs de dezvoltare să-și creeze infrastructură ori să-și finanțeze economia cînd sînt la ananghie. Acum, pentru prima dată, FMI e solicitat simultan de peste o sută de state pentru a ajuta la acoperirea cheltuielilor legate de pandemie. Fără aceste împrumuturi, multe state nu au cum să reziste. Dar cum va putea să reziste instituția presiunii financiare enorme? Cum va putea împrumuta pe toată lumea menținînd regulile și termenii? Pînă acum, vreme de cel puțin două decenii, împrumuturile erau condiționate de adoptarea de către guverne a unor măsuri de austeritate. Astăzi, sistemele de sănătate publice din aceste țări sînt subdezvoltate tocmai ca urmare a politicilor de austeritate. Pandemia vine ca o lovitură suplimentară pentru sistemul medical și pentru economie. Statele care au de achitat datorii externe în contextul crizei sanitare nu mai au resurse financiare pentru sistemul de sănătate. Cercul vicios al datoriilor e viciat (și) de virus. Așa cum unele guverne au adoptat legi prin care datoriile cetățenilor către bănci sînt amînate, tot așa comunitatea internațională ar trebui să găsească soluții pentru amînarea datoriilor publice măcar pentru statele în curs de dezvoltare.