Gîndurile Sfîntului Nicolae Velimirovici
În timp, notez şi mă las provocat de gîndurile marelui creştin sîrb, de a cărui inteligenţă duhovnicească nu mă mai satur. Vă împărtăşesc cîteva.
● „Din mormîntul dragostei răsare dreptatea, din mormîntul dreptăţii răsare egalitatea.“
M-am gîndit adesea la relaţia dintre egalitate şi dreptate, dar, creştin imperfect fiind, nu am introdus niciodată dragostea în ecuaţie. Aşadar, setea de dreptate ne cuprinde cînd a murit dragostea. Şi setea de egalitate ne cuprinde cînd a murit şi dreptatea. Dacă nu ne iubim, măcar să fie dreptate. Şi dacă nu e dreptate, măcar să fim toţi egali. Splendidă descriere a căderii omeneşti, în numele unei false înălţări. Dreptatea devine, desigur, inutilă, într-o lume a dragostei, pentru că dragostea cuprinde şi transcede dreptatea, plasînd-o într-un orizont de valori cu totul diferit de ceea ce percepem noi ca fiind drept, într-o lume din care dragostea lipseşte. Dar aceasta este chiar lumea noastră, lumea libertăţilor sociale şi politice, mici, desigur, în raport cu proiectul lui Dumnezeu, dar cît de mari dacă le raportăm la ce este şi la ce poate fi omul! În această lume, dreptatea rămîne un reper solid. Şi de cîte ori se împlineşte ceva drept, avem o satisfacţie care e doar rudimentul acelei mari bucurii care ne cuprinde cînd sîntem în stare – uneori şi secvenţial – să iubim. Cînd şi dreptatea e imposibilă, fiinţa noastră mai coboară o treaptă şi vrea egalitate. Obsesia de a fi toţi la fel este ultima frontieră a spaimei. A fi egali cu toţii înseamnă, de fapt, a fi toţi împreună, cu forţa. Ştim că nu sîntem egali şi, de aceea, sîntem liberi să fim fiecare ceea ce este. Imperativul egalităţii funcţionează ca un fel de armată care strînge cu forţa, împreună, pe toţi oamenii liberi şi îi constrînge să trăiască aşa, ca şi cum ar fi la fel, ca şi cum oricare este oglinda oricăruia. Lumea fără dragoste mai are o şansă cu dreptatea. Lumea fără dragoste şi fără dreptate se dizolvă în egalitate. Totuşi, cineva ar putea întreba: „Bine, bine, şi cum rămîne, atunci, cu cea de-a opta fericire – fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor (Matei 5:10)?“ Opinia unanimă a celor care ştiu să ticluiască Scriptura mult mai bine decît mine este că în acest fericit caz se află cei care au fost sau mai sînt prigoniţi pentru dreapta credinţă. În sistemul fericirilor hristice, aşa cum se ştie, miza este împărăţia cerurilor, şi nu împărăţiile cezarilor, ceea ce credinţa îţi deschide, şi nu ceea ce onesta cetăţenie îţi impune. În măsura în care respectarea legilor cetăţii înseamnă dreptate – ceea ce nu e deloc sigur şi nu a putut fi vreodată dovedit dincolo de orice dubiu.
● „Cînd Hristos ajunge un mijloc de politică lumească, de slavă şi de bogăţie pămîntească, atunci El încetează să mai fie mijloc de mîntuire. Cu alte cuvinte, cînd Hristos ajunge un mijloc de cîştig al bunurilor mici, atunci El ajunge o pricină de pierdere a bunurilor cele înalte... Douăzeci de veacuri ale istoriei n-au reuşit să-L mărească pe Hristos, dar L-au îndreptăţit. Nu se poate nici adăuga ceva, nici lua din neasemănata Sa mărire şi din medicina Sa duhovnicească.“
Hristos ne poate fi de folos pentru orice. Doar că, dacă Îi chemăm puterea în ajutor pentru lucruri mărunte, pentru ambiţii ale lumii acesteia, pentru cele trecătoare şi stîrnitoare de vanitate, ne poate ajuta ori nu, asta e după misterioasa Sa voinţă, dar e sigur că L-am pierdut pentru marele scop, pentru cel din urmă obiectiv, pentru ceea ce contează în veşnicie. De fapt, l-am pierdut pentru ceea ce El a venit între noi şi a făcut toate cele cîte vedem că a făcut. După o expresie biblică, aruncăm mărgăritare la porci. În fine, extensia istorică a gîndului Sfîntului Velimirovici este o provocare sublimă. Istoria de după cea dîntîi venire a Lui îl confirmă. Nu-i poate face nimic altceva, nu-L poate mări, nu-L poate micşora. Doar Îl confirmă. Ai zice că istoria (sau, dacă poftiţi, Istoria) se aşterne la picioarele Lui şi curge după cum a lăsat-o El să curgă. Nu uităm, observaţia se face din interiorul credinţei. Oricine e plasat în afara credinţei vede altfel. Nu neapărat mai bine. Doar altfel.
● „Acela ce atacă cel mai mult, cucereşte cel mai puţin. Acela ce se împotriveşte cel mai puţin, este cel mai puţin atacat. Acela ce este aprig şi însetat de slavă şi bogăţie cel mai mult atacă lumea aceasta, pentru care şi cucereşte valorile cele mai mici ale ei, pierzîndu-şi propria valoare. Omul smerit se împotriveşte cel mai puţin, pentru care este şi cel mai puţin atacat.“
Aici, marele creştin ortodox pare de o înţelepciune budistă sau taoistă. Ai zice că a fost permisiv la Sun Tzu sau la alţi autori ai vechiului Orient care au scris despre arta războiului. Cel mai agresiv cîştigă cel mai puţin. Cel cu agenda cea mai vanitoasă, chiar dacă reuşeşte să cîştige sau nu, produce, de fapt, cele mai mari stricăciuni lumii şi lui însuşi. Dimpotrivă, bunul creştin, smeritul, prin chiar atitudinea care este consecinţa credinţei sale, este păzit de agresivitatea celor din jur. De fapt, îl apără Dumnezeu.
● „Deasupra rîsului omenesc de fericire şi a tînguirii de nefericire stă un zîmbet tainic, care încălzeşte, dar nu arde. Acest zîmbet este cu totul deosebit de zîmbetul celui cinic şi dispreţuitor, care te îngheaţă. Zîmbetul maicii către copilul vioi sau bolnav şi zîmbetul sfîntului către cei puternici şi cei slabi se asemuieşte acestui zîmbet tainic şi înalt. Ce altceva înseamă acest zîmbet decît părtăşie la bucuria celor veseli şi la mîhnirea celor întristaţi?... Este cumplit cum neghiobia omului este cel mai bine înfăţişată de două animale ca maimuţa şi hiena. Caută să te înfrînezi cît mai mult cu putinţă de la schimonoseala nebunească a maimuţei şi de la hlizeala nebunească a hienei. Aminteşte-ţi întotdeauna de surîsul tainic şi cald, asemenea surîsului maicii şi al sfîntului, surîsului care arată firescul, sănătatea, înţelepciunea, milostivirea şi veşnicia. Veşnicie, căci rîsul şi plînsul sînt trecătoare, pe cînd zîmbetul este nepieritor.“
Încîntător pasaj. Pe lumea asta, cunosc un singur autor care poate vedea acest zîmbet veşnic de deasupra lumii şi ar putea scrie astfel despre el: Andrei Pleşu.