Gînduri la o replică
Să scrii un articol despre propriul handicap şi să fii invitat să te mai gîndeşti o dată la el, de data asta din perspectiva înaltă a muzicii lui Radu Lupu, este, pentru oricine, una dintre cele mai frumoase întîmplări cu putinţă. Mie mi s-a întîmplat. Cei care îţi produc asemenea întîmplări nu se uită niciodată şi se ţin în partea afectuoasă a memoriei, pentru totdeauna. În nr. 75 al Dilemei vechi, am semnat un articol intitulat "Îmi lipseşte partea stîngă a fiinţei mele". Provocat de mărturisirile mele, dl Radu Cosaşu a publicat, puţin după aceea (Dilema veche nr. 79 ), "O fiinţă politică normală în România de azi". În esenţă, eu spuneam că, după regimurile Ceauşescu şi Iliescu (se poate adăuga şi regimul Dej, dar vorbesc doar despre ceea ce am trăit), nu mai pot fi de stînga - aceste regimuri ale minciunii agresive mi-au marcat fiinţa politică în asemenea măsură, încît mi-au atrofiat "organul pentru stînga", pe care orice fiinţă politică normală trebuie să îl aibă. Aceste regimuri nu m-au format, nici nu m-au deformat, ci m-au mutilat. Locul acela sensibil şi pur, care vibrează la deznădejdea şi nedreptatea lumii, există în fiinţa mea, dar organul care metabolizează politic această vibraţie nu a putut creşte şi, prin urmare, nu există. Simt, dar nu pot! Şi numai cine nu a trăit niciodată tensiunea acestei cumplite limitări (şi pe acela îl plîng, căci nu ştie nimic, încă) nu-i înţelege adîncul trist. Dl Cosaşu, după ce îmi tratează cu înţelegere sinceritatea, propune o evadare din binomul dreapta/stînga, ca un abandon de clişeu, ca o ieşire din achiloză spirituală, din pareză morală. Să fim, pur şi simplu, democraţi. Consecvent programului domniei sale, dl Cosaşu sugerează, dacă înţeleg bine, soluţia bine echilibrată a centrului. Sau evadarea din eşichierul politic direct spre ideal. Un ideal moral, desigur. Am să urmez întotdeauna invitaţiile dlui Cosaşu spre Radu Lupu. Dar am ezitări să-l urmez pe calea "moral-politică" pe care o propune. Fireşte că sînt democrat. Toţi sîntem. Mai mult sau mai puţin oneşti, după pattern-ul fixat în veac de Patronul nostru. Dar nu văd cum poţi fi democrat şi gata. Acela care priveşte şi acceptă (varianta evadării reuşite) sau acela care alege şi acceptă (varianta opţiunii între dreapta şi stînga)? Primul e anahoret, al doilea e cel democrat. Să mă diluez într-un centru echivoc, călduţ, care nu angajează şi nu asumă, să zbor spre un văzduh senin şi apartinic nu e felul meu. Lehamitea egală, de dreapta şi de stînga, este conformismul intelectualului român de astăzi. Să scurmi în propria lehamite ca să vezi, totuşi, ce merită susţinut şi ce nu, acesta este curajul (poate sceptic, dar ce curaj e altfel?) pe care vreau să-l încerc. A avea o opţiune între dreapta şi stînga, amîndouă puternic deteriorate de vremuri tulburi şi oameni parţiali, este gestul care, moralmente, mă interesează. A le respinge pe amîndouă pe motiv că sînt compromise (chiar sînt, dar parcă stînga ceva mai mult decît dreapta) este cea mai comodă variantă. Mă plasez sus, în ideal, şi privesc în jos, la politică, şi văd cît e de oribilă. Eventual, scriu, resemnat-amuzat, despre asta. E cel mai uşor lucru de făcut. Pot greşi şi eu acum, dar nu mai pot greşi aşa cum au greşit cei din urma mea. Am învăţat lecţiile erorilor lor. Trei generaţii au greşit în secolul trecut, livrîndu-se pătimaş şi fără rest ideologiilor. Ei au răstignit lumea pe crucea ideologiilor, au amputat-o după Mein Kampf şi, apoi, după "Manifestul Partidului Comunist", ca după un pat al lui Procust. O generaţie a greşit la dreapta (în anii '30), alte două au greşit la stînga (în deceniile al şaselea, al şaptelea şi al optulea). Lecţia eşecului lor s-ar putea rezuma în îndemnul: Păstraţi măsura! Să ţinem ideologia în cetate, dar afară din suflete. Să dăm ideologiei ce-i al ideologiei şi nici un strop mai mult. Dar nici mai puţin. Marea problemă a stîngii, ca şi a dreptei, dar parcă mai mult a stîngii, este că nu-şi admite greşelile. Drama acelor oameni de stînga şi de dreapta, care nu au fost direct complici la comunism şi fascism, este că nu pot să creadă că au fost fraierii istoriei. Pe umerii tineri şi rotunzi ai idealismului lor orb s-au clădit Auschwitzul şi Gulagul. Nu vreau să repet greşeala. Mai bine să fiu dezamăgit decît să greşesc, ca cei de dinaintea mea. Dacă mă las furat de idealul justiţiei sociale, greşesc. Dacă cred în idealul justiţiei statului de drept, am dezamăgiri. Diferenţa dintre greşeală şi dezamăgire este că greşeala loveşte în ceilalţi, în vreme ce dezamăgirea este o treabă intimă. Prefer dezamăgirea. În rest şi dincolo de toate astea, rămîne în urechi începutul Fanteziei pentru pian la patru mîini a lui Schubert, cîntată de Radu Lupu şi Murray Perahia, allegro molto moderato, ca o melancolie plouată cu stropi de lună rece şi, în inimă, un junghi pninian de tandreţe. Aşa, după sfîrtecările propriilor opţiuni, fiinţa se (re)compune şi (re)devine întreagă. Grazie, signor Radu Cosaşu. Reverenţă.