Gînduri la început de Forum*
Recent, a apărut în traducere românească o monografie dedicată Mării Negre scrisă de un tînăr şi înzestrat istoric american, Charles King. Cumva în siajul lui Arnold Toynbee, Marea Neagră este văzută mai degrabă ca un spaţiu comun, ca o axă în jurul căreia gravitează ceva ce este mai degrabă o comunitate. Călătorul occidental care se pierde pe străduţele din Odessa, Istanbul, Constanţa sau Batumi simte, în fiecare loc, aceeaşi vibraţie, deşi ştie bine că se află în ţări diferite. Dimpotrivă, istoriografia noastră în materie este dominată de monografia lui Gheorghe Brătianu, care vede Marea Negră ca pe o graniţă perpetuă. Spaţiu de contact între limitele unor civilizaţii, zonă de frontieră, Marea Neagră mai degrabă a despărţit decît a unit. Sigur, oamenii au făcut comerţ pe această mare, au navigat dintr-un port în altul, statele care împart litoralul au şi vaste graniţe terestre, ceea ce le apropie fatal, sîngele şi chiar mentalităţile s-au amestecat, dar pregnanţa vocaţiei de graniţă a acestei Mări nu a pălit niciodată. În plus, sentimentul popoarelor de la Marea Neagră pare mai aproape de cel al lui Brătianu, decît de cel al lui King. Secole la rînd, Marea Neagră a fost o graniţă de importanţă regională între nord şi sud, între Rusia şi Turcia, două ţări cu trecut imperial major, care au determinat istoria ultimei jumătăţi de mileniu est-european. Acum, graniţa desparte Estul de Vest şi capătă importanţă globală, căci se desenează între spaţiul de securitate euro-atlantic şi spaţiul de insecuritate al Marelui Orient Mijlociu (Greater Middle East, cum îi spun experţii). Adevărul este că Marea Neagră, "mantra" politicii noastre externe în administraţia Băsescu, este un spaţiu geopolitic foarte înşelător. Aparenţa de geometrie variabilă pînă la dezordine pe care o are regiunea, rezidă în faptul că mulţimea de ţări, care o compun, nu pot constitui o comunitate. În paradigma sociologiei germane de la finele secolului al XIX-lea, ele nu se constituie nici într-o Gemeinschaft (căci nu există defel un sentiment comun de afecţiune între popoarele din acest spaţiu şi nici o conştiinţă determinantă a asemănării, dimpotrivă, diferenţele sînt foarte marcate) şi nici o Gessellschaft (căci nu există un aranjament de colectiv, profund, de natură contractuală al coexistenţei eficiente între membrii regiunii). În privinţa Mării Negre, ar trebui, înainte de orice, să scăpăm de iluzii. Şi prima iluzie este că Marea Neagră poate fi un spaţiu de securitate colectivă asemănător celui atlantic, de pildă, sau măcar celui baltic ori mediteranean care, chiar dacă nu pot fi considerate chiar spaţii de securitate colectivă, sînt, măcar, spaţii de securitate cooperativă. Cauza principală a acestei imposibilităţi este Rusia şi logica ei imperială. Sînt prea multe exemple în istorie, inclusiv faimoasele conflicte îngheţate care strîng, ca un cleşte de foc, Marea Neagră, care ne dovedesc că logica de securitate a Rusiei este, în mod tradiţional, aceea a unui joc de sumă nulă: ca eu să cîştig, tu trebuie să pierzi, ca Rusia să aibă securitate, alţii din jur trebuie să aibă insecuritate. Această logică, promovată de politica externă rusă cu consecvenţă seculară, a făcut ca Marea Neagră să fie o mare a neîncrederii. Aici, nimeni nu are cu adevărat încredere în nimeni. Pe acest fond se altoieşte un element "obiectiv": discrepanţa imensă de putere dintre ţările regiunii. La Marea Neagră, există o putere globală, Rusia, există puteri regionale, Turcia şi Ucraina, există puteri regionale de rang secund, care, în jocul global nu există nici măcar ca nuanţă, precum România sau Bulgaria, şi există state fragile, care abia îşi articulează identitatea, precum Georgia, Armenia sau Moldova. O asemenea stratificare, pe fondul neîncrederii istorice, a dus la realitatea de acum: fiecare membru al regiunii îşi leagă perspectivele de dezvoltare de surse şi de aranjamente extraregionale şi, nu în ultimă instanţă, persistă sentimentul că apartenenţa la această regiune este mai degrabă un handicap decît un avantaj. Astfel, orice construcţie multilaterală, din iniţiativa şi cu interesul real al celor din regiune, este imposibilă. Implicarea marilor puteri globale, ca SUA şi UE, este singura soluţie de aşezare a acestei regiuni în paradigma stabilităţii reale. Însă Rusia şi Turcia se opun unei asemenea implicări - Rusia din raţiuni geopolitice care ţin de concepţia despre propria securitate pe care am evocat-o mai sus, iar Turcia din temerea revizuirii cadrului juridic care guvernează sistemul de strîmtori turcesc (Bosfor, Marea Marmara, Dardanele). De altfel, faptul că Rusia şi Turcia se regăsesc tot mai des şi tot mai conştient pe poziţii comune este un motiv de frison pentru mulţi experţi din regiune. Marea Neagră este, acum, un spaţiu de instabilitate din toate punctele de vedere care contează: strategic, politic şi economic. În recenta Strategie de Securitate a dlui Băsescu, se exprimă convingerea că soluţiile cele mai bune pentru regiune sînt cele care vin din interiorul regiunii. Teoretic, nimic de obiectat. Practic, mi-e teamă că "binele regiunii" este ceva destul de vag sau, cel puţin, o noţiune cu semantică politică foarte disputată în regiunea Mării Negre. Voi reveni săptămîna viitoare cu consideraţii despre "binele regiunii", dar nu pot încheia fără să amintesc că - ne place sau nu - Marea Neagră nu a fost niciodată aşa de pacificată cum a fost în anii războiului rece. _____________ * Pe 5 iunie, începe la Bucureşti Forumul Mării Negre, ocazie de la care dnii Băsescu, Tăriceanu şi Ungureanu trag mari speranţe.