Gînduri despre Karajan

13 aprilie 2008   PE CE LUME TRĂIM

M-am întrebat mereu de ce reputaţia lui Herbert von Karajan a ajuns la dimensiuni legendare. Acum, cînd se împlinesc 100 de ani de la naşterea sa, celebrările sînt aproape obligatorii. Se vorbeşte despre el ca despre un semizeu şi despre "moştenirea" sa ca despre o comoară mai preţioasă decît oricare alta. Încă din timpul vieţii sale, convingerea generală că e un geniu era formată. Glumiţa "Mozart s-a născut la Salzburg, oraşul natal al lui Karajan" circula încă de la mijlocul vieţii sale, iar hiperexigenta presă muzicală germană îi transformase numele în supranumele "Wunder Karajan" încă din anii ’30. Omul era, de tînăr, candidat la statuie. Aşadar, nu e de mirare că faima sa depăşeşte hotarul strict al muzicii clasice. Karajan este un fenomen de piaţă. La mijlocul anilor ’60, Deustche Gramophon declara că o treime din venituri îi provenea din vînzarea discurilor sale. Astăzi, "industria" raportează că Herbert von Karajan este de departe cel mai bine vîndut dirijor din toate timpurile. Apoi, sau mai bine zis concomitent, Karajan este un fenomen cultural. Dacă întrebi pe cineva care nu a mers în viaţa lui într-o sală de concert ce nume de dirijor îi vine în minte, şansele cele mai mari sînt ca el să spună "Karajan". De ce? Contemporani cu el, au lucrat şi alţi aşi ai baghetei. Nu sînt puţini cei care spun că erau chiar mai buni decît Karajan. Aşadar, de ce Kleiber nu a ajuns la dimensiunile mitice ale lui Karajan? Poate pentru că era prea reclusiv într-o lume dornică de ştiri şi fotografii. De ce nu Solti? Poate pentru că era un om prea cald şi prea simpatic într-o lume obişnuită să perceapă geniul ca pe ceva rece şi intangibil. De ce Furtwängler rămîne legendar doar în cercul connaisseur, iar Karajan este cel mai ştiut nume de dirijor în lume? Nu întîmplător îl alătur pe Furtwängler lui Karajan, pentru că destinul artistic al celor doi arată - cred - cît de nedreaptă poate fi istoria. E încă discutabilă trimiterea lui Furtwängler în procedura denazificării. Dar dacă ne gîndim la Karajan, care a fost cu mult mai apropiat regimului nazist decît Furtwängler şi nu a avut, din cauza aceasta, nici cea mai mică neplăcere, atunci chiar că ceea ce i s-a întîmplat lui Furtwängler apare ca o imensă nedreptate. Poate că mai viguros decît imensul lui talent muzical a fost instinctul său de a da publicului ceea ce aştepta de la el. În acest sens, îmi amintesc o întîmplare pe care o ştiu de la Virginia Zeani. În 1957, marea noastră soprană cînta Traviata sub bagheta lui Karajan, la Viena. Succesul a fost foarte mare şi aplauzele finale nu mai conteneau, aşa că interpreţii au ieşit de multe ori la rampă. Virginia Zeani îşi aminteşte că, de la o ieşire la alta, Karajan devenea tot mai ursuz şi ea nu îşi putea explica de ce. La un moment dat, în faţa sălii care aplauda în picioare, Karajan i-a şoptit scrîşnit: "Fă ca Maria!". Virginia Zeani nu a priceput ce înseamnă asta şi a părăsit scena complet nedumerită. Sigur, ştia că Herbert von Karajan dirijase multe Traviate cu Maria Callas, dar nu înţelegea ce anume trebuie să facă şi de ce. După încă cîteva ieşiri la aplauze, cineva din culise, sesizînd nervozitatea lui Karajan, i-a şoptit Virginiei Zeani: "Îmbrăţişează-l în faţa publicului!". La următoarea ieşire, Zeani l-a îmbrăţişat tandru pe Karajan şi publicul a erupt, pur şi simplu. Karajan s-a înseninat pe loc şi a devenit, la rîndu-i, galant, răspunzînd cu pasiune bine strunită îmbrăţişării divei. Karajan ştia bine că publicul vrea să vadă diva îmbrăţişînd maestrul. Şi asta livra. De asemenea, Karajan a fost cel care a aruncat în aer onorariile. Nu doar că el însuşi era plătit exorbitant pentru acel timp, dar plătea exorbitant. În anii în care a fost director al Festivalului de la Salzburg, Karajan plătea vedetele invitate, la cote pe care nici un artist nu le putea visa măcar. Şi, mai mult decît că era astfel plătit şi că plătea astfel, Karajan făcea tot ceea ce trebuie ca aceste lucruri să se afle public. Apărea fotografiat în revistele glossy ale timpului, singur pe canapele fastuoase ori alături de doamne bine, de cai imperiali sau de avioane private, făcînd figură de aristocrat al muzicii. Încărcătura lui "von" din numele său se transmitea asupra imaginii sale. Răceala lui compusă evoca oamenilor geniul. Profilul, frumos şi rasat, îl ajuta şi nimeni nu ştia mai bine decît el însuşi cît de important este să fii filmat din profil. Mîinile, de asemenea, sînt extrem de expresive. Karajan ştia şi asta. Cînd a murit, în 1989, a lăsat o moştenire care se ridica la echivalentul la zi a 200 de milioane de euro şi o faimă enormă. Karajan dădea publicului ceea ce acesta dorea, dar şi primea de la el înzecit. Este dincolo de orice dubiu că era un mare şef de orchestră. Marca lui este aceea că putea păstra forţa muzicii temperînd tensiunea. Cred că dirijatul lui poate fi cel mai bine explicat chiar de el însuşi. În 1973, într-un master class la Julliard, spunea tinerilor dirijori veniţi să înveţe de la el: "Cînd eram copil, învăţam să călăresc. Cu o seară înainte de lecţia în care urma să învăţ să sar obstacole cu calul, nu am putut dormi de frică. Nu-mi puteam imagina cum pot eu, un biet copil, să ridic peste obstacolele care erau mai înalte decît mine acel animal gigantic, de zeci de ori mai mare şi mai puternic decît mine. Ei bine, am constatat în timpul lecţiei că nu trebuie să-l ridic, pentru că se ridică singur. Tot ce trebuia să fac era să-l pun pe direcţia bună, către obstacol. La fel şi cu orchestra. E prea mare pentru a putea fi ridicată de un singur om, fie el şi dirijor. O orchestră se ridică singură. Ca dirijor, tot ce trebuie să faci este să o pui pe direcţia bună". De cîte ori ascult înregistrări cu Karajan, îmi amintesc această confesiune a lui şi încerc să găsesc direcţia spre care el îndrepta orchestra sau vocile. Ca nici un altul, el conduce muzica. Nu o face, nu o găseşte, nu o interpretează. O conduce. Karajan dirija cu ochii închişi şi cu gesturi pe cît de elegante, pe atît de tensionate, sugerînd că muzica nu este nici inspiraţie, nici plăcere, ci concentrare şi putere interioară. Chiar şi lirismul nu vine din aerul bătut de aripioare de fluturi, ci din concentrare şi introspecţie. Drumul spre muzică trece prin cel mai adînc eu.

Mai multe