Gigi Becali şi haznaua pragmatică

18 octombrie 2012   PE CE LUME TRĂIM

„Deoarece eram lovit în zona capului şi îmi curgea sînge, pentru a nu murdări maşina în care urma să mă sui să merg la Becali, am dorit să intru în portbagaj. A fost ideea mea şi asta ca să nu murdăresc maşina cu care urma să mergem.“ – Declaraţia unei victime din dosarul în care Gigi Becali şi bodyguarzii săi sînt judecaţi pentru sechestrare de persoane. 

A te compromite în România este o întreprindere grea. Ai nevoie de multă imaginaţie şi tenacitate pentru asta. Dar chiar şi aşa, sînt şanse bune să obţii exact efectul contrar şi, în loc ca oamenii să treacă pe trotuarul celălalt cînd te zăresc pe stradă, să fii luat drept un pezevenghi simpatic, o licheluţă acceptabilă la masă şi distractivă la chef, precum Gore Pirgu, personajul lui Mateiu Caragiale din Craii de Curtea Veche. Unde mai pui că, pînă la sfîrşit, exact acest Pirgu – profitor, mincinos, codoş, ros de vicii – ajunge ministru şi stîlp al societăţii, patriot şi filantrop.

Cum, personal, fac parte dintr-o categorie a naivilor, gîndeam că există totuşi o limită inferioară, chiar şi pe acest teren mocirlos: aceea de a te înhăita cu Gigi Becali şi a apărea la OTV. Din nefericire, bărbaţii noştri politici au spart cu entuziasm şi această frontieră imaginară între ceea ce se poate în viaţa noastră publică – şi se pot multe! – şi ceea ce, în naivitatea mea, credeam că nu este îngăduit.

Studioul în care Tolea Ciumac îl băga – la propriu! – în tomberon pe Dan Diaconescu s-a dovedit a fi un loc călduţ pentru oameni politici serioşi – de la preşedintele Traian Băsescu la oponentul său, Crin Antonescu, asta ca să-i amintim pe cei mai importanţi. Băgat în „politica mare“ de combinatorul Viorel Hrebenciuc, Gigi Becali s-a văzut repede cultivat la cel mai înalt nivel, ajungînd să spargă seminţe pe stadion şi apoi să se cinstească la un şpriţ cu însuşi Traian Băsescu, de care avea apoi să divorţeze cu strigături.

Şi iată-l pe gălăgiosul latifundiar, cu discursul său legionaroid, devenit între timp client al comisiilor antidiscriminare şi luat în vizor de UEFA pentru manifestaţiile rasiste de la meciurile Stelei, invitat pe covorul roşu (sau, mai curînd, verde) de Partidul Naţional Liberal.

Partea şi mai rea în toată această poveste este că Europa, şi ea, ne oferă destule exemple proaste. În definitiv, cu ce sîntem noi mai prejos faţă de coaliţia liberal-conservatoare a lui Mark Rutte, care a guvernat Olanda pînă la alegerile din septembrie şi care nu s-a sfiit să se alieze cu Partidul Libertăţii, condus de Geert Wilders, naţionalist şi antieuropean? Pînă la urmă, între Wilders şi Becali rămîne doar o diferenţă de avere şi de stil, în care geografia şi istoria, pe care nu avem cum le schimba, îşi spun serios cuvîntul.

Cît despre liderul ungar Viktor Orban, inspirat de dreapta extremă în chestiunea naţională şi de stînga dură în practica economică, acesta continuă să fie primit cu aplauze în familia sa politică.

Pentru PPE, limitarea libertăţilor presei, restrîngerea atribuţiilor Curţii Constituţionale şi a Băncii Naţionale, naţionalizarea unor companii sau provocările naţionaliste la adresa statelor învecinate sînt chestiuni pasabile, atîta timp cît autorul e unul de-al lor.

În timp ce bănuiala că unele dintre aceste lucruri ar putea să se petreacă sub o guvernare socialist-liberală, în ţara vecină numită România, reprezintă o ameninţare de moarte la adresa democraţiei, împotriva căreia trebuie luptat cu orice mijloace, pînă la ultima picătură de energie.

Asistăm, din păcate, nu doar în România, la o derută a valorilor în politică, la tot mai multe concesii populiste, motivate pragmatic.

Voturile se numără, restul e istorie.

„Mai bine să fie în cort şi să scuipe în afară decît invers.“ A fost tot ce a avut de spus sir Graham Watson, liberal britanic, membru în Parlamentul European, despre racolarea lui Becali în PNL.

Cînd vezi că, în România, personaje precum Gigi Becali sau Dan Diaconescu devin frecventabile în plan politic, că sînt luate în calcul pentru rotunjirea unor scoruri electorale sau chiar ca viitori parteneri în coaliţii de guvernămînt, îţi vine, desigur, să te ţii de nas.

Problema este că, şi dacă ieşi în Europa, e bine să pui în bagaj un odorizant puternic. Sau, poate, neadaptaţii sîntem noi, cei care simţim în aer un miros de hazna, acolo unde politicieni „de top“ încearcă doar gustul plăcut al pragmatismului? 

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la The Money Channel. 

Mai multe