Gestiunea carităţii

„Water, blankets, pampers“ (Apă, pături, scutece). O replică la fel de celebră în California ca faimoasa „Hasta la vista, baby“. Ambele au fost rostite de Arnold Schwarzenegger. Ultima, în calitate de Terminator. Pe prima a rostit-o ca guvernator al celui mai mare şi mai bogat stat american, California. Ocazia era mai degrabă tristă: zeci de mii de cetăţeni fuseseră evacuaţi din calea unuia dintre cele mai devastatoare incendii din istoria statului. Sinistraţii fuseseră cazaţi în săli de sport. „Governor“-ul a vizitat centrele respective şi, în trei cuvinte, a definit priorităţile asistenţei publice imediate. 

Mi-a venit în minte episodul respectiv acum vreo patru-cinci zile cînd, pe yahoo-group-ul unui ONG unde activez, s-a lansat apelul la o acţiune de caritate în folosul victimelor recentelor inundaţii din Moldova. Unul dintre colegi a întrebat ce tip de acţiune să întreprindem. Răspunsul imediat a fost: strîngem bani. În regulă. Au urmat anunţuri de donaţii, între 100 şi 400 de RON. Apoi, o altă întrebare: cum ajung banii noştri la sinistraţi? Printr-un ONG serios, a fost răspunsul. Personal, am rămas un pic pe gînduri. Oricît de serios ar fi fost ONG-ul respectiv (în sensul că aveam încredere, nu ar fi furat din bani), ce ar fi făcut cu donaţiile? Cumpăra mîncare sau haine? Mobilă, electrocasnice sau materiale de construcţii? Am vrut să întreb pe grup, dar mi-a fost ruşine. Riscam să par un cîrcotaş zgîrcit, un tip meschin care caută nod în papură oricărei iniţiative de bună-credinţă. De fapt, prea-uşurinţa gestului mă punea pe gînduri. Carevasăzică, tot ce aş fi avut de făcut ar fi fost să mă duc la bancomat, să scot 300 de lei şi să îi dau mai departe. Ce s-ar fi întîmplat în continuare nu mai era treaba mea, conştiinţa creştinească mi-ar fi fost împăcată. 

Pe teren, însă, nevoile sînt mult mai complicate. Oricare dintre primarii satelor inundate poate povesti că, în primele 24-48 de ore de la dezastru, urgenţele sînt doar cele enumerate în trei cuvinte de guvernatorul Californiei: apa, adăpostul, copiii. Nu sacii de făină şi mălai, nu zahărul sau hainele. De-abia după ce apele se retrag şi începe reconstrucţia, structura nevoilor celor sinistraţi începe să se schimbe. Entuziasmul celor care doresc să ajute poate afecta chiar firava bunăstare a celor sinistraţi. În toate zonele calamitate ale lumii, căile de acces sînt făcute zob. Pe puţinele drumuri încă accesibile, camioanele cu ajutoare ar trebui orientate pe priorităţi, în funcţie de nevoile reale şi imediate ale comunităţii respective. Altfel, infrastructura firavă nu mai face faţă, totul se blochează, iar catastrofa umanitară se poate complica. Acest simplu act de gestiune este, însă, extrem de complicat. Urmăream pe unul dintre canalele de ştiri cum un subprefect încerca să facă un pic de ordine în haosul dintr-o comună inundată. Omul era îngrozitor de încurcat. Singurul drum de acces era blocat de camioane cu ajutoare. Donatorii erau, toţi, particulari. Reprezentantul statului nu avea autoritate să le spună ce să facă, ce tip de bunuri să aducă şi cui să le distribuie. Urmarea: sătenii din centru luau tot, cei de pe uliţele lăturalnice nu mai apucau mare lucru. De aici, conflicte. În loc să dea o mînă de ajutor armatei şi jandarmeriei, localnicii se păruiau pe haine, mobilă, saci de făină. În acest timp, utilajele necesare (pompe de mare putere, excavatoare etc.) nu aveau cum ajunge la faţa locului. 
 

Fenomenul nu este nicidecum specific românesc. Se petrece în toate locurile afectate de dezastre naturale, din Italia în China, din California în Haiti. Acesta a fost unul dintre motivele care i-au făcut pe doi dintre cei mai bogaţi oameni ai lumii (Bill Gates şi Warren Buffet) să decidă să conducă în stil corporatist cel mai mare fond de caritate din istorie. Pare-se că, şi în materie de milostenie, este nevoie de management modern, profesionist. Asta le voi spune colegilor mei de ONG. În loc de un drum sigur şi rapid pînă la bancomat, le voi propune o călătorie pînă în Moldova, peste vreo două săptămîni. Ştiu. Voi părea meschin. 

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.