Geografia dintotdeauna

1 februarie 2023   PE CE LUME TRĂIM

Cît de importantă este legătura dintre geografie și politică, dintre geografie și istorie? Într-o carte intitulată Prizonierii geografiei (publicată în engleză în 2015 și tradusă în românește la Editura Litera în 2022), jurnalistul Tim Marshall încearcă să prezinte în mod   sistematic asemenea legături, la scară planetară. Autorul pare un adevărat encicloped în materie de geopolitică. Trece cu ușurință de la explicarea problemelor europene, americane sau rusești la descifrarea complicatelor relații din zona Orientului Mijlociu sau a celor din Asia de Sud-Est, ajungînd pînă în America Latină și chiar la tot mai dezghețatele dispute din jurul Oceanului Arctic.  

Tim Marshall spune că „geografia nu dictează cursul tuturor evenimentelor” și încearcă să nu cadă în capcana unui determinism geografic (care ar putea fi asemănător, nu-i așa, cu determinismul economic marxist). Totuși, date fiind titlul cărții și ideea ei în sine, e greu să nu te duci cu gîndul și la așa ceva, la un fel de pat al lui Procust geografic, pe care autorul își așază prezentările. Trecînd însă peste această umbră, incursiunile lui în geografia și istoria diverselor regiuni ale globului sînt interesante și captivează. Avînd în vedere amplitudinea cunoștințelor lui Tim Marshall la acest capitol, cred că orice cititor al cărții lui poate descoperi cîte ceva neștiut. 

Mie, de exemplu, mi-a relevat cîteva lucruri care pot părea banale, dar la care nu mă gîndisem niciodată. Deși am crescut cu globul pămîntesc pe birou, nu mi-am dat seama, de pildă, că Munții Himalaya despart practic India de China. E motivul pe care Tim Marshall îl invocă pentru a explica de ce aceste două mari puteri vecine, foarte diferite una de alta, nu au intrat în conflicte armate (cu cîteva excepții minore).  

O altă revelație a fost cea legată de unele din cauzele înapoierii Africii. Autorul atrage atenția că e un continent izolat de restul lumii prin două oceane, la est și vest, și un imens deșert, Sahara, la nord, și că nu are fluvii complet navigabile. De aceea, remarcă el, o perioadă de timp foarte mare, legăturile Africii cu restul lumii au fost ca și inexistente.

Tot de două oceane (la vest și la est) și de un deșert (la sud) sînt separate și Statele Unite de restul lumii. În cazul acesta, însă, distanțarea a dus la apariția celei mai mari puteri globale. Tim Marshall nu pare să sesizeze paradoxul. Ca urmare, aranjamente geografice asemănătoare sînt folosite ca argumente pentru rezultate contrare. De aici reiese însă, din nou, că doar condițiile geografice nu pot explica totul.

Autorul analizează și obsesia istorică a Rusiei pentru un port „cu ape calde” (cartea e scrisă după anexarea Crimeei, dar înainte de invazia din Ucraina de anul trecut) și problemele pe care le creează lipsa de obstacole naturale în Cîmpia Europei de Nord, care se întinde din Franța pînă la Munții Ural. Aici apar, în opinia sa, și cauzele interesului Rusiei pentru Moldova – de fapt, a teritoriului de pînă la arcul carpatic. Autorul observă că marile puteri au întotdeauna viziuni și interese pe termen foarte lung. Pe asemenea durate mari de timp, geografia cea neschimbătoare joacă un rol mai important.  

Tot avînd drept fundal relieful și cursurile de apă, Tim Marshall descrie relațiile politice, economice, tensiunile sau rivalitățile mai noi ori mai vechi dintre India și Pakistan, dintre Irak și Iran, dintre Japonia și Coreea de Sud sau dintre Argentina și Brazilia. Autorul teoretizează și diferențele dintre Franța și Spania, dintre Germania și Franța sau dintre Insulele Britanice și restul Europei de Vest. Explică dezvoltarea istorică a Europei și pe baza faptului că în interiorul ei au existat lungi fluvii navigabile (Rinul și Dunărea), iar coastele maritime formează multe porturi naturale cu ape adînci, propice navigației și comerțului. 

De ce Libia e pe cale să se destrame după căderea regimului Gaddafi e iarăși, după cum spune Tim Marshall, o poveste cu rădăcini geografice și istorice. După părerea sa, una dintre cele mai neinspirate politici din istoria nu prea îndepărtată, cu consecințe dezastruoase și în prezent, a fost aceea prin care statele colonialiste, în frunte cu britanicii, au trasat granițe artificiale, cu linia pe hartă, fără a ține seama de specificul local, etnic și geografic. 

Sînt multe de descoperit și de învățat din acest tur de forță geopolitic al jurnalistului britanic. Printre altele sînt interesante și cazurile în care, prin dezvoltarea tehnologiei, a căilor de transport și a comunicațiilor sau pur și simplu prin turnarea de beton, condițiile geografice au putut fi depășite. Un exemplu e linia ferată construită de China pînă la Lhasa, în inima Tibetului, printr-o zonă considerată dintotdeauna ca inaccesibilă. O construcție care a schimbat neașteptat realități economice, demografice și politice. 

Chiar dacă autorul nu intră în asemenea detalii pentru România, o concluzie de-a dreptul comună, dar importantă, care se poate trage din toată această poveste globală ar fi că e cazul să se termine mai repede autostrăzile care traversează munții, legînd cele trei provincii istorice. Amînarea nu face decît să întîrzie dezvoltarea și unitatea politico-economică. Nu poate fi vorba de vreo comparație cu China, dar nici Carpații nu se compară cu munții din Tibet. 

Mai multe