Generaţia Nico

S-a dat bine CD-ul cu muzică patriotică din Jurnalul Naţional. Merg bine şi filmele de epocă, cu minimum 20% "tovarăşi" în coloana sonoră. Acum cîteva zile, un studiu zicea că Nicolae Ceauşescu e la televizor măcar o dată la trei zile, pe vreun canal. Pe stradă, ne ies în cale mulţi oameni la 40 de ani, născuţi datorită semnăturii lui, la şcoală, cartea de istorie de clasa a patra ne cere, cu vocea lui, "să cinstim memoria strămoşilor cu jertfe de sînge". Generaţia Nico e generaţia mea. L-am detestat cît am putut, apoi am rămas fără obiectul urii. Am încercat o vreme cu Iliescu, dar parcă nu era acelaşi lucru. Cu vremea, am început să ne obişnuim aşa, fără o ţintă pe care să dăm vina. Acum sîntem într-o stare bizară: am început să-l iubim (oribil cuvînt, ştiu!) pe moşul acela nervos cu cuşmă de oaie, pe dobitocul acela patent, care a reuşit cumva să se asocieze definitiv cu tinereţea noastră, tot la fel cum Coca-Cola e băutura favorită a lui Moş Crăciun. Soţia mea îi spune Pif, pentru că în vremea aceea oamenii puternici duceau acasă copiilor lor revista franţuzească Pif, cu tot cu gadget. Copiilor trebuie să le explicăm acum, fără să fim siguri că o să ne creadă pe cuvînt: "a fost un om rău...". E ca un basm, în care părinţii lor au trăit şi-acum se chinuie să găsească un motiv pentru care n-au cunoscut personal un balaur. Sau un dragon. Sau un Power Ranger. Nicolae Ceauşescu e în mintea oamenilor exact cum au prezis poeţii de curte, acum senatori şi deputaţi: "ca un far călăuzitor". La el ne raportam cînd ne luăm maşină străină ("ce s-ar fi enervat Nea Nicu’ să afle cîtă valută am prăpădit!"), cu el în minte trecem graniţa de stat ("al dracului, nea Nicu, din cauza lui a trebuit să ajung în Grecia la 30 de ani!"), pentru el facem cumpărături şi-n ziua de azi: încă un casetofon inutil, tocmai pentru că nu l-am avut la timp pe ăla, cel mai dorit şi niciodată importat (Nico plătea datoria externă!). Vorbim despre el la o cafea espresso, el care a inventat Nechezolul. I-am chemat spiritul în noaptea de Anul Nou, să se enerveze ce bine ne distrăm în hotelul în care doar prinţişorul Nicu avea voie să rîdă tare, la etajul 22... Acum cîteva zile s-a pus din nou problema să-l dezgroape. Ca jurnalist liber, evident că m-am pomenit dorindu-mi o exclusivitate pe care să o prezint, ca un fel de George Marinescu contemporan. Oasele lui Ceauşescu la televizor: pe ce puneţi pariu că făceau rating mai mare ca Revoluţia? Tot săptămîna trecută, 500 de oameni au ieşit în stradă în locul pe care acum îl numim Piaţa Universităţii, la fîntînă. E ce-a mai rămas din societatea civilă în stare de funcţionare şi protest. Restul erau la schi, la muncă în Viena, la televizor, la petrecerea de ziua onomastică a vreunui decreţel, acum om serios, cu chelie şi abonament la Dilema veche. Ca în bancul acela de la Radio Erevan: din cauza vremii nefavorabile, războiul pe viaţă şi pe moarte pentru CNSAS se va desfăşura la sală. Sala de la Palatul Victoria. Bizar, nu? Ar fi trebuit mai degrabă să ne obsedeze trecutul acela subteran, dosarele în care n-am avut voie să ne uităm, pofta de a pune lucrurile la locul lor, de a aşeza lumea în două rafturi mari, ticăloşi şi curaţi... La nivel de mase, însă, lumea se desparte în Steaua şi Dinamo, Gigi şi Băse, manele şi hip-hop, bani şi săracie, BMW şi Mercedes, Spania sau Italia, cocaină sau ecstasy, furt sau omor, şpagă sau prostie. Astea sînt extremele noastre morale. Şi deasupra lor, ca un rabin de Scorniceşti, duhul lui Nico împarte, dacă nu dreptatea, atunci măcar o privire severă. De care ne e dor. Aşa cum imigrantului îi e dor de rudele rămase acasă, şi cărora le trimite poze în faţa casei, cu maşina trasă demonstrativ în driveway. Ceauşescu a rămas acolo, în ţara tinereţii noastre, şi chiar dacă nu ne mai răspunde, noi tot îi scriem. În fiecare zi. "Dragă Nico, astăzi mi-am luat plasmă. Se vede extraordinar Dacii în ea!"