Funcţii noi şi cenuşii
Deşi Europa nu duce lipsă de lideri charismatici, Uniunea Europeană se încăpăţînează să persiste în profilul cenuşiu-funcţionăresc cînd e vorba despre liderii ei. Recenta desemnare a dlui Herman Van Rompuy în funcţia de preşedinte al Consiliului European şi a baronesei Catherine Margaret Ashton în funcţia de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politică de securitate confirmă pe deplin pattern-ul. Aceste două funcţii sînt create de proaspătul Tratat de la Lisabona. Prima a apărut prin dublarea preşedinţiei Consiliului, pînă acum deţinută prin rotaţie semianuală de cîte un stat. Cea de-a doua este produsul unificării a două foste funcţii din cadrul Comisiei, cea de Înalt Reprezentant pentru politica externă şi de securitate şi cea de Comisar pentru relaţii externe. Presa a scurtat denumirile lungi şi atît de voit explicite încît seamănă confuzie, specifice birocraţiei bruxelleze şi se referă la preşedintele Consiliului European cu expresia "preşedinte al UE", iar la Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politică de securitate, cu expresia "ministru de Externe al UE". Ca de obicei, presa este mai elocventă decît redactorii stufoaselor documente europene. Într-adevăr, prin tratat s-a stabilit că primul este omologul şefilor de state cu care UE intră în contact, iar cel de-al doilea este omologul miniştrilor de Externe cu care UE intră în contact. Dl Van Rompuy este, din decembrie 2008, prim-ministru al Belgiei, are o lungă şi distinsă carieră parlamentară belgiană şi a fost un apreciat ministru de Finanţe cu mulţi ani în urmă. Este o figură relativ cunoscută în Belgia, dar la nivel european mai degrabă nu. Este un personaj auster, catolic convins (se spune că, o dată pe lună, se retrage pentru cîte o zi sau două la mănăstire pentru reculegere), a fost lăudat de instituţiile finanaciare internaţionale pentru felul în care a gestionat bugetul Belgiei în aceste vremuri de criză şi este faimos, mai ales, pentru capacitatea sa de a crea consens. Stilul său este acela de a lucra neobosit, ca o furnică, pentru atingerea obiectivelor sale prin persuadarea tuturor actorilor interesaţi. Este de părere că o negociere din care o parte pierde este o negociere nereuşită " dimpotrivă, negocierea corectă este cea în care toată lumea are ceva de cîştigat. Este un om modest. Cînd Regele Albert al Belgiei i-a cerut să formeze guvernul în decembrie 2008, a acceptat cu greu. A fost nevoie de intervenţia susţinută a lui Wilfred Martens. Imediat după ce a primit sarcina, care se vădea a fi extrem de dificilă în contextul unei Belgii sfîşiate aproape de lupta politică dintre partidele flamande şi cele valone, a declarat într-un interviu că se simte în toamna vieţii sale politice (are 62 de ani). Crede despre sine orice, numai că e indispensabil, nu. Ne putem imagina ce surpriză uriaşă a fost pentru acest om să afle că el, şi nu altul, a fost desemnat pentru această importantă funcţie. Am indicat numele lui Martens în acest context, dar şi calitatea unică a lui Van Rompuy de a obţine consens, pentru a sugera explicaţiile posibile ale numirii sale. Nu doar că a obţinut şi susţinerea Angelei Merkel, şi pe cea a lui Nicolas Sarkozy, care a trebuit să renunţe la sprijinul anterior promis mult mai celebrului Tony Blair " şi el aspirant la preşedinţia Consiliului " dar a obţinut chiar sprijinul lui Gordon Brown şi a determinat, astfel, retragerea elegantă din cursă a fostului premier laburist. Doamna Catherine Ashton, 53 de ani, noul ministru de Externe al Uniunii, este o figură politică relativ puţin cunoscută la ea acasă. A urcat treptele ierarhice în interiorul Partidului Laburist, a intrat în Camera Lorzilor în era Blair şi a ajuns Leader of the House of Lords în iunie 2007, după ce a mai ocupat diferite funcţii guvernamentale mai mult sau mai puţin importante. În această calitate, baroneasa Ashton a avut prima întîlnire serioasă cu proiectul european: a gestionat trecerea Tratatului de la Lisabona prin Camera Lorzilor, lucru nu tocmai uşor, de care s-a achitat foarte bine. "Mi-am petrecut 72 de ore din viaţă cu Tratatul de la Lisabona în Camera Lorzilor şi l-am făcut să treacă. Acum aş vrea să şi contribui la punerea lui în practică" " a spus dna Ashton. Prin urmare, în octombrie 2008, cînd laburiştii au avut nevoie de întoarcerea în prima linie a politicii britanice a Lordului Mandelson, care deţinea portofoliul comerţului în Comisia Barroso, baroneasa Ashton i-a succedat. Deşi au fost multe voci critice la Londra în privinţa acestei desemnări, dna Ashton şi-a făcut destul de bine treaba încheind negocieri comerciale complicate cu Coreea de Sud. Vestea desemnării ei pentru funcţia de "ministru de Externe" al UE a surprins pe toată lumea, încă şi mai mult decît a surprins vestea desemnării ei drept Comisar pentru comerţ, cu puţin mai mult de un an în urmă. Un oficial britanic răutăcios a spus, evident sub condiţia anonimatului, unui reporter de la Daily Telegraph că aceste două numiri reprezintă o ruşine şi că cei doi sînt "bieţi pitici de grădină". Vom vedea.