Fulgurație despre coincidențe

14 octombrie 2010   PE CE LUME TRĂIM

„Cea mai rea întorsătură de situaţie nu poate fi niciodată plănuită pentru că se întîmplă, întotdeauna, dintr-o coincidenţă“ – scrie undeva Dürrenmatt, maestrul teatrului epic, adică maestrul genului dramatic care exclude iluzia şi refuză jocul părerilor sau al speculaţiilor. Se întîmplă ceva în jurul tău. Nu ceva ce ai provocat tu, ci ceva ce se întîmplă exact în momentul în care eşti acolo. Cum s-ar spune în filmele americane, ai fost în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Simpla ta prezenţă, cu totul pasivă, te atrage într-un context complicat de vinovăţii şi blam. E dincolo de voinţa ta, dar devine parte a destinului tău, pentru că ţi s-a întîmplat. Putea fi altcineva în locul tău, dar ai fost tu. Ce să însemne asta? Nu e tragedie greacă, nu e film, nu e poveste cu tîlc. E viaţă. Nu cred că e om pe lume să nu fi fost în situaţii de acest gen şi să nu se fi frămîntat mult timp după aceea cu aceste întrebări în cap: „De ce tocmai eu?“, „Ce să însemne asta?“. Sau să se fi amărît spunînd „Ce ghinion!“. Dacă se întîmplă să fii şi unul dintre cei obsedaţi de problema responsabilităţii, ai impresia că lumea nu mai are sens pentru că eşti pus în starea de responsabilitate pentru ceva ce n-ai făcut. Dar ajutorul pentru limpezirea de sine vine din Panteonul fotbalului. Odată, Johan Cruijff – vi-l mai aduceţi aminte? –, jucător stelar şi antrenor de geniu, a spus unor jurnalişti care comentau jocul unor rezultate, într-o anumită grupă de calificare, vorbind despre ciudate şi inexplicabile potriviri, atît: „Coincidenţele sînt logice“. Dacă tot umplem jurnalele cu vorbe ale fotbaliştilor, pe care analişti anume antrenaţi le întorc pe toate feţele, să ne oprim o clipă şi asupra celor trei cuvinte ale zeului fotbalului total. Calificativul „logic“, cînd e vorba despre coincidenţe, nu are deloc valenţe deterministe. Coincidenţa nu este rodul uneia ori a mai multor determinări. Dacă ar fi, atunci nu ar mai fi coincidenţă, ci doar un eveniment despre care se ştie puţin. Nici faimoasa teorie a lebedei negre nu este mulţumitoare pentru cineva care tocmai a picat în micul infern al unei coincidenţe rele. Totuşi, coincidenţa este „logică“ în sensul că are logica ei. Nu este o logică fatalistă de genul „s-a întîmplat pentru că trebuia să se întîmple“, ci este o logică conclusivă. Aşa că singura întrebare legitimă, care nu blochează în disperare, ci duce spre înţelegere, este „mi s-a întîmplat această coincidenţă nefericită, ce am de făcut acum?“. Logica coincidenţei este abia ulterioară ei. Doar dacă îţi pui această întrebare poţi ieşi din stupoarea panicată pe care ţi-o dă coincidenţa şi, doar urmînd răspunsul, te poţi regăsi, în cele din urmă, pe tine însuţi. 

Precizez, poate cam tîrziu în economia acestor rînduri, că ceea ce scriu aici se aplică „întorsăturilor celor mai rele“, adică coincidenţelor nefericite. Coincidenţele fericite nu nasc întrebări profunde, ci doar emoţii luminoase. Ele nu contorsionează fiinţa şi nu chinuie, ci dau o beatitudine recunoscătoare. 

Revenind, mărturisesc că mă dezamăgesc oamenii care nu cred în coincidenţe. Ei prezumă că absolut totul este perfect explicabil şi că ceea ce apare drept coincidenţă este fie rodul unui joc manipulatoriu, fie produsul unei doze de ignoranţă. Poate că e mobilizator să refuzi să crezi în coincidenţe. Poate că acest refuz îţi dă convingerea că eşti cu totul stăpîn pe viaţa ta – dar ce iluzie mare este aceea de a crede că ai controlul complet asupra ta şi ce iluzie încă şi mai mare este aceea de a crede că ai, sau măcar că poţi avea, controlul asupra celor ce se mişcă în jurul tău! Dar există şi un mod superior de a refuza coincidenţele. Nu-mi mai amintesc exact ce mistic spunea: „Cînd mă rog, coincidenţele se întîmplă, cînd nu mă rog, nu se întîmplă“. Forţa rugăciunii este foarte mare – o mărturisesc toţi cei care practică asiduu această experienţă. Dar este ea atît de mare încît să producă coincidenţe? În spaţiul mistic, coincidenţa este un miracol. Aşadar, nu este o coincidenţă rea. Cum e greu de crezut că Dumnezeu ascultă o rugăciune care urmăreşte să producă răul cuiva – nu că nu ar fi oameni care să se roage pentru aşa ceva, dar o fac în van –, ajungem la concluzia că o coincidenţă rea este, mai degrabă, produs diavolesc. Mai pe româneşte, o coincidenţă rea este ceea ce se produce cînd îşi bagă Necuratul coada. De ce o face? Asta e mai puţin relevant pentru victima unei coincidenţe rele. Important este – cum spuneam – să găsească modalitatea de a scăpa de nefastele urmări ale coincidenţei căreia i-a căzut victimă. Mistic, soluţia vine imediat: cu rugăciune, cu înnoită credinţă în Dumnezeu, cu încredere, cu curaj, cu pocăinţă. În acest caz, ceea ce e mistic este şi profund uman. Că rămîn cicatrici de pe urma unei coincidenţe rele, care te-au răpit pur şi simplu, e adevărat. Dar şi cicatricile au rostul lor…

Mai multe