Frustrările care fac AUR posibil

15 februarie 2024   PE CE LUME TRĂIM

E perceptibilă, în diverse sectoare ale societății românești, o neliniște legată de ascensiunea curentelor de „extremă dreapta”. La nivel politic, partidele centriste văd în asta un soi de oportunitate care să le justifice voturile la cele patru rînduri de alegeri. PSD și PNL explică pe toate ecranele televizoarelor că soluția pentru combaterea extremismului e continuarea actualei guvernări. USR și minionii din jurul său explică, mai mult pe Internet, că angajamentul anti-extremist nu poate fi ținut de două partide care nu au făcut nimic pentru a-l combate, ba chiar, se sugerează, AUR și SOS România sînt folositoare coaliției de guvernare pentru că o fac mai ușor de acceptat. Și unii, și alții au dreptate. Însă doar pînă la un punct.

La nivelul societății civile, ONG-urile se agită și ele, pregătite să lupte intens prin comunicate de presă cu extremismul. Poate merită notat aici că, de ani buni de zile, societatea civilă românească e subnutrită, placidă și, în bună măsură, concentrată în București. Audiența sa rămîne – covîrșitor și trist – măruntă, elitistă și leneșă. Conferințele, training-urile, atelierele și campaniile ei au loc mai ales în București și Cluj. Pașcani și Zalău lipsesc de pe hartă. Societatea civilă e azi mai mult o bulă de networking în care toată lumea cunoaște pe toată lumea și prea puțini își murdăresc pantofii prin locuri fără aeroport.

Sînt motive de îngrijorare? Sigur că sînt. Dar ele nu țin neapărat de cum ar arăta o Românie guvernată de populiști, ci mai degrabă de motivele care ne duc acolo. Și astea sînt perfect imputabile celor care au guvernat, nu celor care profită acum de pe urma eșecurilor. 

Asistența medicală. Aproape inexistentă în mediul rural. Puneți-vă în locul acelor oameni. Sînt sigur că v-ar apuca nervii dacă cel mai apropiat medic ar fi la 30 de kilometri distanță. Investigații medicale? Mergi matale 100 de kilometri mai încolo. Ambulanță? De ce? Ai încredere în Dumnezeu. (Veți spune că e diferit în urban. Este. Pentru cine își permite.)  

Educația. Făcută la cel mai înalt nivel de profesori plagiatori, la cel mai jos nivel de oameni care n-ar avea ce să caute într-un sistem decent. Între ei multă blazare, amatorism și eforturi sincere, dar futile. Nu, nu o să spun nimic de „România educată“. Problema e mai gravă decît risipa de celuloză pentru fabricarea hîrtiei pe care a fost tipărit proiectul acela. 

Diaspora. România și-a exportat excedentul de forță de muncă în Occident și s-a bucurat de redevențe – banii trimiși de acei oameni în țară. Nu s-a preocupat însă mai deloc de soarta imigranților. De condițiile lor de muncă, de școlile pentru copiii lor, de cultura lor. I-a lăsat să se descurce singuri. Mulți dintre ei și-au găsit un rost, dar nu un cămin. E de mirare că sînt furioși? Orfani cu pașapoarte.

Discursul public din realitatea paralelă. Aproape toate partidele românești evită să vorbească sau să facă ceva pentru a repara ceea ce, pe bună dreptate, populația percepe ca nedreptate. Pensiile speciale sînt primul exemplu. Dar mai sînt și altele. Ciocoismul de secol XXI e încă foarte prezent. Știrea recentă despre apartamentul de 800 de metri pătrați al unuia dintre liderii importanți ai coaliției de guvernare era o relatare despre sfidare în cea mai pură stare a ei. 

Presa vorbește despre despre pensii speciale, dar evită, de multe ori, stînjenită, să discute despre corupția din mediul privat și averile gigantice apărute peste noapte. Astea sînt de interes dacă subiectul a fost atît de stupid cît să vrea o funcție publică. Dacă nu, nu. Cînd mai citiți despre crize bugetare amintiți-vă că ele nu vin doar din inepția Guvernului, ci și din uriașa evaziune fiscală („optimizare”, pardon) din mediul privat. Absolut nici un partid nu face o prioritate din asta.

Tinerii. Vor fi 400.000 de oameni care votează prima oară în 2024. Are cineva idee ce vor oamenii ăștia? „Am votat Vadim că e diliu”, spunea amuzat un tînăr la alegerile prezidențiale din 2000. Era inconștient? Am dubii. Înclin să cred că își manifesta, civic corect, nepăsarea față de un sistem care nu se obosise niciodată să îl întrebe ce dorește.

Agenda ascunsă. Vorbim prea puțin despre penetrarea marilor partide românești de către culte religioase, în esență minoritare, dar cu o putere supradimensionată. PNL e principala victimă, dar nici PSD nu duce lipsă de reprezentanți la vîrf ai agendei radical conservatoare. Tipul acela de oameni care încearcă să te salveze cu forța de pericole din capul lor. Un pic de neatenție și s-ar putea să îi găsim într-o noapte privindu-ne sever de lîngă pat.

Milioane de oameni care trăiesc la sat, milioane de părinți, milioane de emigranți, milioane de oameni care au sperat pînă la un punct că sînt egali în fața legii și a lui Dumnezeu și descoperă acum că nu sînt. Ne mirăm de ascensiunea populiștilor? Să nu ne mai mirăm. Sau, dacă insistați, să ne mirăm că valul nu e mai mare. 

Despre toate lucrurile de mai sus și despre multe altele vorbește „extrema dreapta”. N-are nici o soluție, dar a văzut o oportunitate și profită de ea. Partidele centriste, cele care au dominat tradițional România, sînt azi în defensivă și preferă să aleagă calea ușoară. Adică să amenințe că se poate și mai rău. Strategia asta e, pe termen lung, stupidă, dacă ținem seama că fiecare nou nivel de frustrare mai rupe un pic din țesătura contractului care ne ține împreună. 

P.S. Am pus extrema dreapta în ghilimele pentru că nu cred că ceea ce vedem azi în România este un curent radical extremist, gata să organizeze execuții publice. Folosirea acestui termen fără discernămînt riscă să îl dilueze și să ne lase fără vocabular mai tîrziu. Nu e cancer, sînt niște noduli.

Mai multe