Frustrări individuale și naționale

În urmă cu niște ani, Henry Kissinger a fost întrebat la București de un jurnalist dacă are ceva de recomandat românilor în privința votului (era chiar în preajma unor alegeri). El a răspuns, din perspectiva incontestabilei sale experiențe politice, că întotdeauna votanții ar trebui să evite să aleagă un candidat frustrat, un individ pe care-l percep ca avînd unele frustrări.

Pe cît de banală pare recomandarea, pe atît e de fundamentală, totuși. O idee simplă, a cărei repetare se dovedește mereu importantă și necesară. Altfel spus, toate celelalte defecte posibile ale cuiva care vrea să acceadă la putere n-ar fi la fel de grave. Corupția sau incompetența unui astfel de personaj nu sînt atît de periculoase pe cît poate fi un sentiment de frustrare instalat în structura sa mentală. Necazul e că nu întotdeauna frustratul aflat în drum spre vîrful puterii e recunoscut de populație. Această caracteristică a candidatului nu e neapărat vizibilă, mai ales pentru marea masă, iar alteori ea devine evidentă abia după ce omul ajunge la putere.  

Poate că exemplul cel mai clasic ar fi al lui Hitler, mititelul caporal frustrat de tot ce au pățit el și țara sa în Primul Război Mondial.

În zilele noastre e limpede că frustrarea individuală și cea națională creează noi monștri. Putin a trebuit să accepte, cu neputință și probabil cu mare supărare, atît destrămarea URSS, cît și consecințele acesteia pe plan personal, adică o curmare a carierei sale în KGB. Ajuns apoi în fruntea țării, nu a reușit să se echilibreze, ci a continuat să dea curs sentimentelor negative de revanșă, în funcție de care pare să-și fi construit întreaga politică. 

La începutul războiului din Ucraina, rugat să facă o evaluare psihologică a lui Putin, șeful CIA William Burns a spus că acesta „a fiert într-o combinație explozibilă de lamentare și ambiție timp de mulți ani”. Recentele eșecuri de pe front nu au făcut decît să-i crească frustrările. Diferența dintre realitate și ceea ce crede (ceea ce a fost învățat să creadă) despre țara sa și despre el însuși dă cu minus. Apare o lipsă, ceva de care el consideră că într-un fel sau altul a fost frustrat (ca să folosim accepțiunea de bază a acestui cuvînt). Sentimentul de frustrare (de natură național-istorică), asociat cu un orgoliu exagerat, poate crea adevărate bombe politice. Dar frustrările individuale ar fi poate inofensive dacă nu și-ar găsi rezonanța în germeni colectivi care pot fi cultivați. Prin propagandă, Putin a reușit se reinstaureze dominanța acestui gen de sentimente și în rîndul populației.  

Un alt exemplu se găsește în Ungaria de astăzi, unde frustrările populare legate de istorie sînt speculate politic. Jurnalistul și scriitorul austriac, născut în Ungaria, Paul Lendvai descrie, în Ungaria lui Orbán (Editura Polirom, 2017), felul în care liderul maghiar a reușit să folosească, în favoarea lui și a echipei sale, temerile istorice ale populației. Asta chiar dacă despre Orbán însuși nu putem spune neapărat că ar fi fost un tînăr frustrat, în ciuda faptului că era indisciplinat și cu un comportament „grosolan” în tinerețe – cum el însuși a mărturisit la un moment dat. (Lendvai pomenește însă importanța greu de eludat în politică a complexelor de inferioritate și a resentimentelor personale, pe care trebuie să le fi resimțit la începutul carierei mai toți membrii FIDESZ din conducerea de azi a țării, pe vremea relațiilor lor cu liber-democrații din SZDSZ, dat fiind faptul că majoritatea celor din FIDESZ proveneau din zone rurale, fiind „intelectuali din prima generație” – ca și Viktor Orbán, de altfel.) 

Lendvai scrie că, urmare a vicisitudinilor istoriei, încă de la întemeierea țării, din anul 896, în Ungaria „factorii determinanți au rămas complexele de anxietate referitoare la moartea lentă a unei mici națiuni și singurătatea unei limbi unice în Bazinul Carpatic”. Nu mai vorbim de efectele Tratatului de la Trianon. Autorul mai atrage atenția și că „aceste referiri la istoria maghiară trebuie luate întotdeauna în considerare atunci cînd vrem să analizăm strategia și tehnica lui Orbán și a echipei sale în marile dispute cu Comisia Europeană, Consiliul Europei, Fondul Monetar Internațional și Banca Centrală Europeană”. Austria, în schimb, centru al unui fost mare imperiu european, împărțit la un moment dat chiar cu vecina sa Ungaria, nu pare să se împiedice de trecut, să aibă frustrări și complexe de natură istorică. Nu a rămas o țară cantonată în iluziile trecutului și temătoare față de viitor. Spre deosebire de Ungaria, pare să fi reușit o îmbinare mai fericită între sentimentul patriotic și pragmatismul liberal. (Sperăm ca, în virtutea viziunii sale mai deschise, să nu împiedice nici intrarea noastră în Spațiul Schengen.) 

În România, din fericire, nu avem frustrări legate de trecutul îndepărtat. Nici la mai apropiata Românie Mare nu mai visăm în proporție de masă. Sînt unii care mai au nostalgia comunismului, dar nu se poate spune că e cineva chiar frustrat de dispariția lui. Există însă oricînd pericolul de a vota vreun resentimentar care să-i contamineze pe mulți dintre noi cu problemele lui personale.