Frustrarea de la Lockerbie

27 august 2009   PE CE LUME TRĂIM

Eliberarea din raţiuni de "compasiune" a condamnatului Abdalbaset Ali Mohamed al Megrahi din închisoarea scoţiană în care îşi ispăşea condamnarea pe viaţă pentru autoratul infamului atentat de la Lockerbie, spune ceva important despre Occident: între 1988 (anul în care a avut loc atentatul) şi 2009 s-au produs schimbări majore de mentalitate şi atitudine. În 1988, atunci cînd bomba a explodat în burta Boeingului 747 care transporta 243 de pasageri de la Londra la New York, lumea liberă avea idealuri limpezi. Tocmai de aceea, era pedepsită de noii criminali în serie ai lumii: teroriştii. În 1988, mediul moral al relaţiilor internaţionale era clar. Inamicii erau cunoscuţi, taberele erau demarcate, se ştia clar ce separă şi ce uneşte. Occidentul avea, atunci, o apăsată conştiinţă de sine " ştia care e diferenţa dintre el şi vastul spaţiu al totalitarismului de orice fel de la Est şi ţinea la această diferenţă: statul de drept, o polimorfie tot mai vastă a libertăţii, democraţie. Aşa se explică, cred, perseverenţa cu care autorităţile scoţiene, sprijinite evident de britanici şi de americani, au instrumentat cazul, au putut identifica suspecţii, au convins regimul lui Gaddafi să-i livreze, i-au supus unui proces după toate regulile statului de drept şi s-a ajuns la un verdict pe 31 ianuarie 2001: al Megrahi închisoare pe viaţă cu posibilitatea de a fi eligibil pentru liberare condiţionată peste 20 de ani, iar Khalifa Fimah, achitat. Al Megrahi a făcut apel. Apelul s-a judecat un an mai tîrziu şi a fost respins. Avocaţii lui au insistat, crezînd în nevinovăţia clientului lor şi, recent, instituţia scoţiană competentă a dat dreptul lui al Megrahi să meargă pe o cale de atac extraordinară, apreciind că există dubii cu privire la soliditatea probatoriului. Statul de drept funcţionează în stil britanic la Edinburgh. Dar acest proces nu va mai continua pentru că, între timp, al Megrahi a fost eliberat din considerente umanitare. Doctorii spun că nu are de trăit mai mult de trei luni. Mi se pare, înainte de orice, exemplar mersul justiţiei în acest caz. Garanţia caracterului implacabil al procedurii judiciare a fost dată de negocieri subtile cu regimul tiranic de la Tripoli, în urma cărora s-a ajuns la un compromis care nu compromite: procesul a avut loc în Olanda. În final, actul de justiţie s-a încheiat cu decizia unanimă a juriului: un acuzat condamnat, altul achitat. Să ne remintim pentru ce. Pe 21 decembrie 1988, cursa PanAm 103 de la Londra spre New York a explodat în zbor, deasupra localităţii scoţiene Lockerbie. Au murit toţi pasagerii (243) şi toţi membrii echipajului (16). O aripă a avionului rupt în aer a căzut chiar în Lockerbie şi a pulverizat pur şi simplu o străduţă. Alţi 11 nevinovaţi şi-au pierdut viaţa la sol. Total: 270 de morţi. Despre asta vorbim. Sigur că procesul a fost mereu însoţit de fel de fel de zvonuri. Au existat mereu două categorii de critici ai acestui proces: o categorie inocentă, a conspiraţioniştilor şi o categorie vinovată, a diversioniştilor. Cu sîrg, ei au umplut lumea de zvonuri. Ba că vinovaţii reali nu sînt cei deduşi procesului, ba că nici măcar Libia nu a fost implicată, ci un alt stat arab care, din considerente strategice, trebuia menajat, ba că nu ştiu ce mare spion era în avion şi trebuia lichidat de un serviciu secret. Ca de obicei, conspiraţioniştii şi diversioniştii plecau de la o convingere comună, şi anume aceea că anglo-americanii erau porniţi să-l distrugă pe nevinovatul Gaddafi folosind justiţia care, în Occident, este mereu impură. Cine e dispus să creadă aşa ceva, va crede mereu. Eu cred altceva şi o spun limpede: am încredere în faptul că justiţia britanică este una dintre cele mai corecte pe care oamenii liberi o pot organiza. Evident, nu e scutită de erori, dar la fel de evident mi se pare că e cît se poate de ferită de arbitrariu. Acum, secretarul scoţian al justiţiei a decis să-l elibereze pe al Megrahi, care a revenit în Libia cu un avion trimis special de Gaddafi. La Tripoli, a fost întîmpinat ca un erou. Dacă mai aveam dubii în legătură cu felul în care lucrurile sînt percepute în spaţiul arab, să citim ce spunea recent Liga Arabă. Întrunit pe 14 septembrie 2008, Consiliul Ministerial al Ligii Arabe a reluat apelul la eliberarea lui al Megrahi, pe care îl consideră un prizonier politic, a certat Marea Britanie pentru felul în care face justiţie şi a cerut compensaţii pentru Libia, lovită pe nedrept de embargoul internaţional după Lockerbie. Uimitor, nu? Liga Arabă trage Marea Britanie de urechi în privinţa înfăptuirii justiţiei! O lume care nu simte absurdul acestei situaţii se află într-o stare gravă, după opinia mea. Poate de aceea, în 2009, lumea şi-a pierdut cu totul claritatea din 1988. În plină paradigmă fukuyamistă, oricine este îndreptăţit să dea oricui lecţii de justiţie, stat de drept şi democraţie. Nu mai există demarcaţii morale şi politice, nu mai există ierarhii ale libertăţii şi nici măcar ierarhii ale vinovăţiei. Dar ce există, totuşi? Fiul lui Gaddafi mulţumeşte otrăvit Marii Britanii pentru eliberarea lui al Megrahi şi confirmă că există nişte contracte majore supuse negocierii între mari companii britantice şi regimul tatălui său care se vor desfăşura fără piedici, de acum înainte. Cinicii şi conspiraţioniştii jubilează: ştiau şi ne spuseseră de mult! Citesc presa occidentală de după eliberarea libianului. Nimeni nu e fericit cu această decizie. Cei care credeau că s-a făcut dreptate sînt, acum, furioşi. Cei care credeau că al Megrahi e nevinovat nu au primit încă răspuns la întrebarea "şi atunci, cine e vinovat?". Frustrarea care a cuprins pe toată lumea se dezvoltă pe fundalul sentimentului victorios al arabilor strînşi în jurul lui Gaddafi, în acest caz. Să ne fie de bine!

Mai multe