Frumusețea acceptării
Romanticul (transcendentalist) american Ralph Waldo Emerson folosește, în cîteva rînduri, în eseurile sale celebre, termenul de „Beautiful Necessity“ /„Minunata Necesitate“. Conceptul reprezintă o metaforă legată de soarta implacabilă a omului: ne naștem, apoi, cu precădere, suferim, pentru a (mai și) muri în cele din urmă. Acest circuit insurmontabil devine „o necesitate“ pentru marele gînditor. O necesitate pe care homo sapiens trebuie să și-o asume. Aici intervine paradoxul emersonian: asumarea înțeleaptă, semnificantă, revelatoare, a propriei sorți – cu toate limitele și frustrările ei inevitabile – poate fi un cîștig pentru insul inteligent al oricărei epoci istorice. Dacă el știe să găsească sensuri superioare în existența misterioasă și tranzitorie ce i s-a dat, atunci necesitatea (durerii și dispariției lui în/din Univers) încetează să mai fie angoasantă, mutilantă, deprimantă, ajungînd exact invers – „frumoasă“, „minunată“, „superbă“ chiar. Mulți comentatori au văzut, de aceea, în transcendentalismul american o continuare modernă a filozofiei antice stoice, axate pe silogisme oximoronice similare, de pleasure of pain / plăcere a suferinței. Hermeneutica este, desigur, corectă. Nimeni nu ar avea cum să o conteste. Transcendentaliștii erau, prin definiție, niște stoici compulsivi, „mai stoici“ poate decît stoicii înșiși.
Emerson a teoretizat, febril, transpersonalizarea omului ca premisă a îmbunătățirii spirituale. Susținea că tot ceea ce ne ține captivi în interiorul persoanei noastre rămîne nociv, din cauza naturii restrictive a palierului de viețuire „individuală“ (corporalitate limitată, materie sordidă, biologie efemeră etc.). Miza existenței umane o constituie „ieșirea din sine“, impersonalitatea așa-zicînd, atingerea unei „Nirvane“ terestre, unde emoțiile funcționează ca revelații ale spiritului și nu ca instincte primare. O dovadă „practică“ a transcendentalismului: Emerson a scris un poem înfiorător (Threnody / Lamentație) în ziua în care i-a murit fiul. Durerea firească e acolo „diluată“ metafizic, „proiectată“ într-un decor superior al marilor întrebări și epifanii filozofice, lucru care apare, fără îndoială, puțin dezumanizant. La fel, discipolul lui cel mai înfocat, Henry David Thoreau, mare dușman al confortului economic (perceput drept ucigaș al spiritului), s-a izolat la un moment dat, ostentativ, în pădure, unde a trăit, aidoma unui eremit (aproape fără mijloace elementare de supraviețuire), vreme de 222 de zile. În acel mediu a contractat o boală severă, care a dus ulterior, ironic, la moartea sa timpurie. Așadar, da, „minunata necesitate“ (asumarea înțeleaptă, revelatoare, a condiției umane) oferă elementele lecturii stoice.
Totuși, dincolo de stoicismul inerent, aș vedea în noțiunea emersoniană și ceva mai subtil, un rafinament filozofic ce-l plasează pe autor mai degrabă în linia anticipatoare a unei tradiții intelectuale decît în una de continuare a vechilor ideologii. Mai precis, sesizez în „minunata necesitate“ o fină prefigurare a existențialismului european, cu interogațiile sale profunde despre semnificația „libertății“ într-o lume de indicibile și interminabile constrîngeri. Avant la lettre, Emerson vede condiția umană „existențialist“, în varianta unei spiritualizări a nimicului sau a unei organizări semnificante a haosului. Pentru el, viața se derulează doar în aparență pe o traiectorie absurdă și lipsită (total) de coerență. În realitate, intervalul biografic, asemenea unei table de șah, oferă insului un șir infinit de posibilități (alegeri) care, făcute în regimul dorinței oneste de progres (de îmbunătățire spirituală de tip transcendentalist), duc la o acceptare (superioară) a condiției umane și la o înțelegere (profundă) a mecanismelor (raționale) ascunse din Univers. Oricît de trist și neînsemnat ar putea părea „evenimențialul“ imediat al propriei existențe, coordonat astfel – epifanic deci –, asigură ultimativ înțelegere și, implicit, sens. Pentru existențialiști, mai tîrziu, omul liber va fi individul cu capacitatea de a-și înțelege „necesitatea“ condiției.
Emerson a mers cumva un pic mai departe: a fost convins că acest amănunt este nu numai eliberator, ci de-a dreptul „minunat“.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.