Frînturi

E iarnă și eu încerc cu disperare să sting un foc care este la vreo 100 de metri. Topesc niște muncitori smoală. M-am învățat să sting lumînări în pregătire pentru ziua mea. Am cel mai probabil 2 ani, așa că suflu cît pot de tare ca să sting focul prin geam. Nu merge și încep să plîng. Mă ia în brațe și miroase cel mai bine din lume.

Tocmai ne-am mutat la Craiova, am 6 ani. E lovită de zeița curățeniei și robotește continuu pentru a face casa lună. Eu mă duc să mă joc. Sînt negricios, căci am stat pe afară non-stop în soare, în zilele dinainte de a ne muta. Încerc să mă joc cu copiii și aflu pentru prima dată că sînt „țigan cu păduchi“. Țigan știam cumva că sînt, dar păduchi nu am și nici nu am avut. La cît petrol folosește mama pentru a curăța casa și părul nostru, am putea lejer deschide o mică rafinărie. În plus, pe strada de la Balta Sărată, unde îmi petreceam cea mai mare parte din timp, a fi țigan era de bine, căci Villy era tartorele nostru și el vorbea țigănește.

Mă doare că nu vor să se joace cu mine, dar îmi țin lacrimile și mucii pînă ajung în casă. Mă ia în brațe și îmi spune o poveste cu un urs brun care muncește din greu și ajunge să fie primit bine de urșii albi. Îmi spune să am răbdare, să fiu bun și totul se va rezolva.

Sîntem săraci cu spume și tata e un bețivan care cheltuie toți banii pe băutură sau chestii de făcut băutură. Sînt bine la bloc, am prieteni, mai ales că sînt cam vedetă la fotbal și ping-pong. Decide că nu vom muri de foame și îl convinge pe unchiul Nini să ne aducă două găini și un cocoș. Una dintre găini cade cloșcă rapid și devin punctul de atracție principal al puștoaicelor de la bloc, căci am pui de găină. Cocoșul e o blestemăție, căci scoală tot blocul, dar mama e mult prea aprigă ca să se ia cineva în gură cu ea.

Aflu de la vecinul de deasupra cine a fost Antonescu și de relațiile acestuia cu o parte a neamului meu. Învăț un cuvînt nou, „grijania“, și mă duc să o întreb pe mama ce înseamnă. Calmă, mama se duce la nea Ionescu și îl face de tot rahatul. Nea Ionescu devine un admirator al mamei și pînă cînd o să moară o va trata cu respectul cuvenit unei scorpii care știe să facă injecții.

Transformă beciul în pivniță și pune cantități industriale de murături, lucru care aduce respectul țațelor din bloc. Face injecții oricui e bolnav (probabil de aici gena de voluntariat și la mine) și casa noastră devine un fel de clinică/bucătărie/șezătoare comunală.

Facem și o afumătoare. Nea Mirescu ne dorește, plin de iubire, să ne ducem în origini cu tot cu căruța care prevede că va apărea curînd în fața blocului. Mama află și îl face de tot rîsul, explicîndu‑i că nevastă-sa e cea mai neagră din bloc și că Duțu și Radu, copiii lui, sigur sînt din neam de căruțași. Eu mă bucur, căci Duțu și Radu sînt prietenii mei cam cei mai buni.

Afumătoarea se dovedește a fi și ea foarte populară, așa că mama se apucă să facă și săpun în fața blocului. Cumpără un mestecător țeapăn de lemn care devine principala amenințare a curului meu, mereu în căutare de aventuri pentru mulți ani.

Preia spațiul și din fața, și din spatele blocului, pe care îl aranjează frumos în grădină de zarzavat, că bani nu prea avem. Orășenii deghizați, plini de fițe, din bloc strîmbă din nas, dar pe la mijlocul anilor ’80, din motive de ghiorțăieli de mațe, cam toată lumea îi urmează exemplul.

Are o energie incredibilă și se apucă să văruiască și scara din interiorul blocului. Noi, copiii ei, începem să simțim cînd o apucă stihia curățeniei și ne ascundem fiecare pe unde putem. Imediat ce se căsătorește soră-mea și se mută la vreo 20 de minute de noi, învăț să dispar la primele semne de curățenie.

Nu îmi acceptă nici un fel de scuze. Ca să ajungi ceva trebuie să muncești mai mult și mai bine decît cei din jurul tău. Ea muncește așa și ajunge asistentă-șefă la una dintre cele mai importante săli de operație din zonă. E mică-mică, e cam neagră și înconjurată de bețivani și de noi, care toți depindem de ea, așa că nu pot să o contrazic.

Îmi petrec adolescența fiind spălat pe creier periodic cu muncitul mult și că nu există „nu se poate“.

M-a sunat ca să-mi spună cum se protejează de COVID-19. Bubuie de energie și are 82 de ani. Are gînduri de aranjat grădina, de curățenie, de gătit, de vorbit la greu cu lumea din jur. Sînt sigur că a făcut planuri cu prietenele ei cum să folosească cel mai bine timpul ăsta în care sînt în izolare. Nu s-a plîns deloc și mi‑a zis să stau potolit, că știe să aibă grijă de ea.

Tare aș fi vrut să o fi luat în brațe, dar sigur nu m-ar fi lăsat. La mama, regulile sînt reguli.