Frînturi

Hassa și Asma tocmai au terminat tema pe care le-am dat-o. Sînt într-una dintre cele mai frumoase clădiri din Qatar și probabil din lume. Ambele femei sînt prințese. Incredibil de elegante și mult, mult peste media de inteligență și cultură a oamenilor cu care lucrez de obicei. Au terminat facultăți de top din Anglia și sînt super-competitive. Cel mai probabil vor ajunge, în cîțiva ani, directoare de departament, responsabile pentru investiții de cîteva zeci bune de miliarde pe an. În trecut am mai lucrat cu cineva comparabil, Fatma. Singura deosebire e că Fatma nu este prințesă. Acum e directoare adjunctă, dar în mod sigur va ajunge șefa departamentului ei. Hussan și Khalid sînt și ei aproape la fel de buni.

Lucrez de mai bine de doi ani cu elitele tinere ale Qatarului și o să o mai fac, cel mai probabil, încă un an. Am avut o perioadă în care am făcut același lucru și acasă. Deosebirea este că mi-a permis să cumpăr Casa Bună contractul din Qatar, lucrul cu Aspen Institute din România era un cvasi-voluntariat.

Cîteodată îmi este tare greu să povestesc cum și ce trăiesc sau am trăit. Probabil e un pic de frică să nu se rupă visul ăsta de viață. Frica mea cea mai mare este să nu-mi pierd umorul și să mă iau prea în serios.

În iarna din 1995 eram praf în Chicago. Eram parcangiu/paznic pe timp de noapte într-una dintre cele mai luxoase clădiri din oraș. Mașini foarte scumpe, femei foarte frumoase și tot felul de bărbați celebri. În fiecare noapte, la ușa din spate era o prostituată tare frumoasă și dependentă de droguri. Se ruga să o las înăuntru fiindcă îi era frig.

I-am ascultat poveștile. I-am promis că nu o să le spun. Pentru mine, sensul din dicționar pentru „sfîșietor“ sînt poveștile alea. Pretindeam că m-am ajuns ascultînd muzică în limuzinele pe care le parcam. Am primit într-o noapte 100 de dolari de la un negru pilit mangă care m‑a rugat să îi curăț voma din mașină. M-a ajutat ea să curăț. I-am dat cei 100 de dolari. A crezut că îmi doream sex cu ea. I‑am spus că nu. A plîns.

Am luat-o în brațe în mașina aia care mirosea a vomă și m-am miorlăit cu ea. Mi-am plîns de milă. Peste cîteva luni îl vedeam pe Jordan jucînd și aveam o prietenă multimilionară.

Michael Jordan a fost ceea ce aș fi vrut să fiu dacă aș fi putut. Kobe Bryant ar fi fost a doua opțiune.

Pe Kobe l-am urît. Era un jucător incredibil care putea să fie mai bun decît Jordan. Avea aceeași obsesie de a câștiga, numai că era mai tînar, mai arogant și mai egoist ca Jordan. În plus îl putea copia.

La 35 de ani, Kobe era încă obsedat să cîștige. Într-un meci împotriva celei mai bune echipe de baschet, Kobe nu a vrut să piardă. A făcut lucruri incredibile în meciul ăla. Spre sfîrșit s-a accidentat. În ciuda faptului că avea tendonul rupt, tot s-a dus și a înscris cele două lovituri libere.

A ieșit de pe teren înfrînt și obosit. Demonstrase că era un jucător absolut incredibil, dar era nemulțumit că nu reușise să-și atingă standardul lui. Atunci mi-am dat seama că îl urîsem pe Jordan în Kobe. Și pe mine. Partea aia arogantă, competitivă pînă la extrem – asta urîsem în Kobe.

Cumva, m-am obișnuit cu extremele. De ceva timp însă sînt constant fericit. Viața mea e departe de a fi perfectă, dar cea mai rea zi e mult peste media generală a vieții mele.

Aseară, Kobe a murit într-un accident de elicopter. Am simțit că s-a frînt ceva în mine și mi-am reamintit de noaptea în care am plîns cu o prostituată în Chicago. Ea m-a învățat ce însemna R.I.P. – Rest in peace: odihnește-te în pace.

R.I.P. Kobe Bryant.

Foto: Kobe Bryant (wikimedia commons)