Frica de anii ’90

28 noiembrie 2018   PE CE LUME TRĂIM

Am jucat baschet vreo trei ore și sînt transpirat rău. Miros a Chanel No. 5, că doar mă trag direct din Adam, ramura cu neamul reginei Angliei. Am jucat cu o vedetă de la televizor și am rupt-o, așa că sînt oarecum fericit.

Am 19 ani, sînt la Costinești și au trecut mai mult de șapte luni de la Revoluție. Nu am prietenă, sînt bronzat țeapăn, așa că singura mea șansă să nu par țigan – la momentul ăla, probabil cel mai sigur mod, în Costinești, de a nu avea nici o șansă la fete – este să vorbesc hindi sau arabă. Am făcut ceva bani profitînd de diferențele de preț aduse de capitalism și, oricum, sînt convins că o să ne lovească raiul din reclamele americane, așa că am zero griji despre ceea ce va urma.

Am fost în armată și, cum asta a fost indiscutabil perioada cea mai lungă și mai eficientă de îndobitocire, încerc să recuperez: îmi petrec zilele citind, înotînd și jucînd baschet.

Sînt obosit, e seară, put, așa că atunci cînd o văd îmi vine mai degrabă să fug decît să vorbesc cu ea. E bronzată bine și e tare frumoasă. Am fost îngrozitor de îndrăgostit de ea cu doi ani în urmă tot aici, la Costinești. În fapt, nu am mai fost niciodată așa de îndrăgostit, dar m-am speriat și am renunțat.

Și nu pot să plec. Am picioarele blocate și stau ca un bou, uitîndu-mă la ea, incapabil să zic ceva. Și mă uit așa în ochii ăia verzi-albăstrui cu o mulțime de pete aurii prin ei și vreau să prelungesc cumva clipa aia în așa fel încît să nu se mai termine nicicînd.

Și ne uităm așa, ca proștii, unul la altul și îmi dau seama că ea, de fapt, e tristă și că habar nu am ce să fac. Mă gîndesc că mi-ar prinde bine niște șuturi, buza ei de jos tremură ușor și eu sînt transpirat și mă gîndesc că nu pot să o iau în brațe.

Îi propun să stăm jos pe o bordură și acceptă. Pricep rapid că ea crede că am venit special în Costinești ca să dau de ea. Povestește metodic cum s-a simțit de cînd i-am spus că nu mai vreau să fim împreună.

Mă hotărăsc să îi spun. Să îi zic cît de adictivă este și cît de frică îmi e mie de orice lucru care îmi dă senzația că nu pot să îl controlez. Mă trezesc povestind despre armată și nopțile mele stranii cînd mă trezeam cu senzația că este lîngă mine.

Mi-e cam frig. Decidem să mergem să ne plimbăm un pic. Oprim la căsuța ei de piatră, unde stă cu alte patru fete. Îmi dă mie bluza ei de trening.

E o lună plină, roșie și exagerat de mare, iar eu am din nou senzația că inima mea e undeva în gît și că habar nu am cum voi putea să mă rup de ea. Am impresia aia cretină că o să se sfîșie o parte din mine dacă o să vrea să plece, deși nici măcar nu o țin de mînă.

Miroase a ea și a mare, și chiar aș vrea să mor. Probabil pentru că știu că nu am cum să simt lucruri la intensitatea asta fără să mă țăcănesc, iar eu vreau să mă simt așa cît mai mult timp posibil.

Sînt îndrăgostit praștie din nou și habar nu am cum o să mă descurc cu asta.

Îi spun.

Nu a fost nevoie să explicăm nimic. Ani în șir, cei din jurul nostru au știut că sîntem foarte îndrăgostiți și au acceptat asta cu o ușurință care, privind retrospectiv, mi se pare aproape magică. Ani în șir am fost invidiați cumplit pentru asta. Nu am avut nevoie de nici un prieten în perioada aia. Am fost complet absorbit de povestea mea și a ei.

Apoi, încet-încet, a trebuit să învățăm să trăim în lumea reală. Lumea anilor ’90. O lume urîtă, care m-a urîțit și pe mine. Încet, dar sigur. Am învățat că trebuie să supraviețuiesc. Rasismul a devenit din ce în ce mai strident, iar dezechilibrul dintre realitate și lumea noastră s-a accentuat. Am devenit doi oameni puternici, independenți și foarte diferiți.

Îmi pot aminti cu exactitate și acum, după mai mult de 25 de ani, în detaliu, o mulțime de lucruri de atunci. Mirosuri, sunete și mai ales imagini. Noaptea aia a fost o noapte bună în care am fost foarte aproape de potențialul meu de a mă simți fericit.

Ar fi trebuit, probabil, să fi răcit amîndoi zdravăn. Am adormit pe plajă ca niște puști fericiți, convinși că tocmai au creat lumea. Ne-am trezit dîrdîind cînd a răsărit soarele.

Am reușit, cîțiva ani, să scap de realitatea unei Românii în prăbușire liberă. O Românie pentru care eu devenisem, brusc, un străin. M-am trezit deunăzi cu senzația că ea stătea și se uita la mine și mi-am dat seama, oarecum paradoxal, că pentru prima oară în foarte mulți ani îmi este teamă că ne întoarcem la România anilor ’90.

Foto: Cosmin Bumbuț

Mai multe