Fraţii mei vitregi

În ultimul timp, mă simt foarte ataşat de George Orwell şi de Arthur Koestler. Este un sentiment pe cît de cald, pe atît de straniu, pentru că nu împărtăşesc deloc convingerile lor. Spre deosebire de Orwell, nu sînt deloc sceptic în raport cu creştinismul şi nici nu mă simt atras de opţiunile „tory-anarhiste“, idealist-egalitare, sindicalist-socialiste. Spre deosebire de Koestler, nu caut frenetic perfecţiunea şi, cu atît mai puţin, nu mă aştept să o găsesc în ideologii. Nici ca unul, nici ca celălalt, nu sînt un om de stînga. Şi totuşi, mă simt atît de aproape de ei! Sînt ca fraţii mei. Fraţii mei vitregi, totuşi.

Experienţa cuiva care a intrat într-un partid, oricare ar fi el, din convingere, şi a abandonat partidul din aceeaşi convingere îmi este nu doar familiară, ci de-a dreptul dragă. Este un fel de limpezire de sine. Întîi, este o intrare voluptuoasă într-un tunel, crezînd că tunelul te duce spre locul dorit. Apoi, în tunel fiind, alături de tovarăşii de drum, îţi dai seama că ceea ce împinge grupul înainte nu e o credinţă într-un ideal, ci, dimpotrivă, un fel de instinct colectiv de cîrtiţe, iar la lumina de la capătul tunelului e o iluzie pentru că, de fapt, tunelul nu are capăt. Iei orbirea drept lumină. Curînd, îţi dai seama că tunelul nu duce nicăieri, că e un tunel infinit şi că rişti să rămîi în el pentru totdeauna. Te opreşti şi încerci să găseşti explicaţii printre tovarăşi. E inutil, nimeni dintre cei din tunel nu înţelege ce spui. Atunci, găseşti puterea să te abaţi, găseşti o cale în afară şi ieşi, din nou, în lumea reală, printre oameni normali, aşa cum sînt ei, buni sau răi, proşti sau deştepţi, sfinţi sau ticăloşi. Bucuria regăsirii lumii reale este imensă. Intrarea şi ieşirea din tunel sînt, împreună, o experienţă totală. Ieşirea fără intrare e logic imposibilă. Intrarea fără ieşire este o tragedie a sufletului pe care doar cei din afară o pot vedea – cei din tunel nu ştiu că au orbit şi au devenit cîrtiţe.

Orwell a înţeles ce are de făcut în primele luni de tunel. În ultimele zile ale anului 1936, la 33 de ani, a plecat în Spania ca să lupte împotriva fascismului. Un idealist pur. După cîteva luni, a fost împuşcat în gît, în timpul luptelor cu franchiştii. Era cu mult mai înalt decît media bărbaţilor catalani alături de care lupta şi i se spusese să nu stea în picioare în tranşee, că e uşor de ochit. Nu a ascultat şi un lunetist l-a luat la ţintă. A scăpat cu viaţă printr-un noroc chior – dacă glonţul nimerea la doar 1 cm distanţă, Orwell murea pe loc. S-a refăcut şi a reintrat în luptă, dar şase luni mai tîrziu, la jumătatea anului 1937, a trebuit să părăsească Spania în grabă şi cu mari emoţii, ca să-şi salveze, iarăşi, viaţa. De data asta, tovarăşii săi, republicanii comunişti, erau decişi să-l termine. Într-o dispută internă a republicanilor catalani, se situase de partea bunului-simţ şi a libertăţii. Eroare: Cominternul era exact de partea opusă. Aşadar, a fost etichetat „troţkist“ şi „fascist“. Vorbele acestea aruncate pe umerii cuiva erau ca năframa neagră aruncată pe umerii domnilor fanarioţi de către delegatul de la Poartă, pentru a marca mazilirea. În paranteză fie spus, comuniştii dovedeau talente suprarealiste cu acest gen de acuze – să faci pe cineva vinovat de ceva şi de opusul acelui ceva în acelaşi timp este, totuşi, o contribuţie serioasă a gîndirii staliniste la dezvoltarea multilaterală a dictaturilor în lume. Cum de cineva poate fi troţkist şi fascist à la fois rămîne un mister...

În orice caz, cam pe vremea în care Orwell lupta în Spania, Koestler era în închisoare. Tot în Spania. Fusese condamnat la moarte şi aştepta execuţia. Comunist cu carnet, executînd operaţiuni de spionaj ordonate de Comintern sub acoperire de jurnalist, Koestler şi-a riscat viaţa pentru nobila cauză antifascistă, pînă cînd franchiştii l-au prins. A scăpat de plutonul de execuţie, făcînd obiectul unui schimb de prizonieri între beligeranţi. S-a lepădat de comunism în 1938, văzînd marile procese staliniste de la Moscova din acel an. Acesta a fost „declicul“, cum am spune azi, dar îndoieli avea de mai mult timp. De pildă, nu putuse să priceapă de ce, la vremea la care a intrat în Partidul Comunist German, la începutul anului 1932, acest partid prefera să nu lupte cu marele şi adevăratul inamic, Hitler, ci cu social-democraţii. Toleranţa relativă a comuniştilor germani faţă de Hitler, în pandant cu intoleranţa lor faţă de social-democraţi îl uluia pe Koestler. I se părea absurd, nu doar pentru că social-democraţii erau mai aproape ideologic de comunişti decît naziştii, ci şi pentru că, de bine, de rău, primii erau democraţi şi aveau o forţă electorală semnificativă, iar cei din urmă erau evident violenţi, radicali şi gata de crime. A învăţat tîrziu că ura de partid nu este deloc ideologică şi nici măcar raţional orientată, ci e perfect viscerală: urăşti, în primul rînd, pe cel care e mai aproape de tine.

Mă gîndesc des la Orwell şi la Koestler şi încerc să-mi explic cum de pot unii oameni să greşească atît de mult şi să rămînă, totuşi, curaţi pînă la capăt. Poate puritatea idealului, poate consecvenţa şi inapetenţa pentru compromis, poate simţul interior al libertăţii niciodată alterat – ceva din toate acestea îi salvează. Fără îndoială, la fel de importante sînt momentul şi motivul ieşirii. Orwell şi Koestler rămînd două exemple uimitoare ale felului în care poţi ieşi curat dintr-o mare mizerie. 

Sever Voinescu este avocat şi publicist.